Gata! This is how it’s done!

Era şi cazul. Deja lumea mă bătea la cap. Eram de râsul blogosferei orădene. Nu se mai putea, nu era acceptabil. Trebuia să aibă un nume: şi aşa s-a născut Ioana Ştef pe net. Pe domeniul ei, adică! 😉

Ziceam, demult, că asta-mi doresc de la bloguleţul meu pentru anul ăsta. Iată, moşu’ a venit mai repede, şi mi s-a îndeplinit dorinţa. Fără ajutorul lui Cristi n-aş fi reuşit, şi pentru asta va trebui să-l răsplătesc cât de curând (şi cât mai des). 😀

Vă invit să vizitaţi noua mea casă: http://ioanastef.com/, şi să vă daţi cu părerea, iar prietenii ce mă au în blogroll/reader sunt rugaţi să schimbe link-ul! Mulţam fain! 🙂

 

Happy-Happy-Joy-Joy

Azi, miercuri (deci mijlocul săptămânii), sunt deosebit de fericită. Măria mea, din Timişoara, a confirmat vizita sa de onoare în micuţa mea Oradea (că dorul e prea mare şi dacă tot e week-end prelungit…). And what joy that news brings! 🙂

Nu-i nici pe departe prima ei oprire pe la mine, ultima sa escapadă a fost de Revelion, însă mă tot macin pe unde s-o duc, ce să-i mai arăt nou… Primul loc cred că va fi Lactobar-ul. Am înnebunit-o rău de tot cu vaca magică şi cu televizoarele suspendate, cu peşti de sticlă peste şi magneţii de frigider! Apoi, musai o să fie s-o scot în oraş, la ceva distracţie. Din câte-am fost informată, în Moszkva Cafe o să fie ceva manifestare muzicală: Music Weekend: vineri seara e rock karaoke şi sâmbătă e seară de unplugged alternative. După, evident că-i de mers o tură şi prin Lord’s, Podz şi Yellow Submarine.

Sâmbătă, mă rog să fie vreme bună, să dăm o fugă ori la Yellow Pool Party, ori până-n Băile Felix… Iar pe seară, party din nou. Duminică o scurtă vizită la familie şi sat, sesiune de mâncare sănătoasă şi prăjituri, că tot vine ziua mămicii şi-a Mariei, iar pe seară… poate-un wine tasting, ceva! 😉

PS: Prieteni, aveţi ceva recomandări în plus de locuri/evenimente unde s-o duc pe Mărioara? 😀

 

Cum ne văd străinii

Azi, argentinienii. Ieri, într-un exces de let’s be nice to everyone, am dat nişte indicaţii unor turişti care m-au oprit pe stradă, undeva lângă Magazinul Crişul. Drăguţă din fire, încep în engleză, le dau spun ce să vadă prin oraş (nu c-ar fi nu-ştiu-câte obiective), ei mă-ntreabă una-alta, eu întreb, la rândul meu, de unde sunt, şi tot aşa. La care ei: ah, noi suntem dintr-o ţară foarte îndepărtată. Curioasă tare, insist, la care ei: din Argentina. Oh, zic, ce fain! Şi-o dau pe spaniolă. Ăştia, pe spate nu alta. Apoi mă-ntreabă dacă TOATĂ LUMEA de-aici ştie aşa de multe limbi străine (le-am mai zis că merge şi franceza, şi-oleacă de sârbă, dar nemţeşte încă nu). Ăştia, minunaţi la maxim. Încep eu cu Oradea esto y esto, tenéis que ver esto, şi tot aşa, de-a lungul pietonalei (între noi fie vorba, cred că mi-am ratat vocaţia: şi ghid turistic trebuia să mă fac).

La final, după ce m-au întrebat, dragii de ei, cum de se-ntâmplă să ştiu atâtea limbi străine, pentru că lumea, în general, nu ştie, mi-au mai servit o plăcintă, dar ceva ce mă-ntreabă foarte mulţi prieteni ajunşi pentru prima oară în Oradea: “Linda, estamos en Rumanía o en Hungría?” 😆

 

Clubul fetelor amatoare de fotbal salută băieţii

… care nu-s amatori, cred că trebuia completat în titlu. Recent m-am contrat cu un amic referitor la pasiunea mea pentru acest sport. De când mă ştiu, am fost luată peste picior:

“Cum se poate, fată fiind, să-ţi placă fotbalul?! Ceva-i putred la mijloc…”
Îţi place pentru că se uitau ai tăi? NU.
Îţi place pentru că te uitai cu iubitul? NU.
Îmi place pentru că îl consider ca fiind un sport destul de inteligent, care se bazează pe viteză, agilitate, forţă şi evident, strategie. Şi să nu mă contraziceţi, că nu vă cred. 😛

Microbul fotbalului l-am căpătat de mică – încă de la 5-6 ani mergeam la meciuri, pe stadion, s-o văd pe mătuşa jucând: da, aţi citit bine, mătuşa mea a fost fotbalistă. A jucat la Motorul Oradea, într-o perioadă în care fotbalul de femei era vai de capul lui (nu că acum ar fi la mare căutare, dar atunci era prăpăd). Îl ţin minte pe nenea antrenor cum le alerga de colo-colo, sau cât de bucuroase erau când le aplaudam şi le încurajam. Jucau pe-un hârb de stadion undeva în Calea Clujului, la ieşire din oraş – da’ aveau suporteri care veneau să le susţină. Se băteau pentru orice minge, şi-atunci mi-am dat seama că nu-i chiar aşa prostie fotbalul ăsta.

Apoi, crescând, am dat de fotbalul de la teveu: n-o să uit niciodată cât de uimită am privit prilmele mele meciuri internaţionale: eram mare fan al naţionalei Braziliei şi Italiei (tot şcolită de mătuşa). Singură am învăţat majoritatea regulilor, ceilalţi erau mult prea ocupaţi să piardă vremea să-mi explice mie, un ţânc de 6 ani. La 1 an sau 2 după Cupa Mondială din State (1994) am dat de echipa ce avea să-mi devină marea iubire: Steaua Bucureşti. Am fost fermecată de culori, de nume, de tot ce-nsemna Steaua şi-am decis, aşa mică şi neştiutoare, că asta-i echipa mea. Nu ştiam eu pe-atunci de Champion’s League, de cupe sau alte treburi: am simţit doar că-s ai mei. Mai apoi am descoperit şi eu ligile străine, şi mi-am ales favoriţi cam peste tot prin Europa, şi-i urmăresc şi-acum cu mare drag (poate chiar mai frecvent decât meciurile interne).

Încerc, în mare parte, să studiez istorii ale campionatelor, să mă documentez înainte să vorbească gura fără mine. Niciodată nu intru într-o dispută legată de fotbal doar de dragul de a mă certa cu cineva… dar şi când am dreptate, să te ţii. Odată, ţin minte că eram în Timişoara la un meci (nu pe stadion, Doamne fereşte!, ci la o terasă), şi discutam cu un amic. Ne bâzâiam noi, când, dintr-o dată, sare instantaneu un individ din spatele meu, la una dintre ideile mele. S-a aprins discuţia, iar la final ştiu doar atât: timişoreanul mi-a zis “jos pălăria. Mulţi bărbaţi nu ştiu atâta fotbal.”. Şi mi-a plăcut, doar mi-a respectat părerea, omul, şi-a ascultat argumentele mele.

Iar acum, în prezent, sufăr. Sufăr pentru că n-am cu cine mă contra la vreun meci. Mulţi se tem de gura mea mare, ca să nu mai zic de faptul că din ce în ce mai puţini bărbaţi se uită la meciuri. Mă, sunteţi o specie pe cale de dispariţie şi eu nu ştiu? Sau vă ascundeţi care pe unde? Mai nou, am observat că-n Oradea e moda meciului la terase. Hop şi eu, încântată că am cu cine să discut. Când colo, majoritatea bărbaţilor erau… hmm… habarnişti cred că-i cuvântul. Nu ştiau ce echipă joacă, care-i arbitrul, ce cupă, campionat… Iar dacă văd c-aşa stau lucrurile, domnilor, am să fac un club. Clubul fetelor amatoare de fotbal care va saluta cu mândrie clubul băieţilor care habar n-au cine-a ieşit învingătoare la Cupa Mondială de anul trecut! 😉

 

#Oradea – wine tasting în Noise Club

Ziceţi voi, amatori de beuturi spirtoase şi nu numai, ce bine pică o degustare de vinuri, că tot e frig afară? 🙂 (eu, una, beau vin numa’ iarna, da’ la ce schimbătoare e vremea mai nou, cred că-mi reiau obiceiul şi vara… brr). Astfel, clubul foarte proaspăt apărut prin urbea noastră dragă, şi-anume Noise (situat pe str. Primăriei, nr. 35) ne propune o sesiune de wine tasting (a doua, din câte am înţeles) pentru duminică, 31 iulie, începând cu ora 18.

Oferta sună bine: vor fi prezentate 5 vinuri internaţionale şi un vin spumant, acompaniate de brânzeturi, struguri şi crackers. În deschidere se va povesti o mică “istorie” a vinului, iar apoi urmează partea mai fun: vom învăţa cum să ne dăm seama de cat % are alcool un vin doar uitându-ne la pahar, cât de vechi sau cât de nou este, vom învăţa să degustăm vinul (cu nota personală: adică să nu-l mai îngurgităm rapid, ci să-l savurăm ;)), ce vin cu ce mâncare merge, diferenţele dintre vinul spumant şi şampanie… să vă mai zic? 😀

O să fie şi-o surpriză, din câte-am înţeles, aşa că nu vă dezvălui mai multe, ci vă invit să participaţi la sesiunea de degustare de vinuri! Pentru că locurile sunt limitate (doar 20), eu vă sugerez să vă faceţi iute rezervare la numărul ăsta de telefon: 0757 629 676, iar taxa de participare e de 20 lei. Hurry up, wine tasters! 🙂

*sursa foto: aici

 

Tocurile vieţii

În acest weekend am lipsit de la adunările mondene din Oradea pentru că prioritară a fost datoria faţă de familie – datorie care m-a făcut să merg la o nuntă a unui văr. N-o să vă plictisesc cu părerea mea faţă de măritiş şi de vârsta la care-ar trebui să se gândească oamenii normali la acest pas al naibii de important, ci, în schimb, o să vă povestesc o întâmplare hazlie cu tocurile vieţii.

Bun, ştiţi majoritatea dintre voi c-ador să port tocuri (ca să mă repet, aş dormi cu ele încălţată, dacă s-ar putea), în special de când am achiziţionat o pereche superbă de tocuri de 12cm, din piele lăcuită neagră. Şi dacă v-aduceţi bine aminte, mi se-ntâmplă tot felul de păţanii minunate când mă cocoţez pe ele. Iar la nunta de sâmbătă, ei bine, m-a pus dracul să fug prin ploaie. După maşina cu care se fura mireasa (alt obicei barbar pe care nu doresc să-l înţeleg) fugeam pentru că deh, voiam să schimb aerul de la nuntă şi să văd care cum se mai distrează lumea prin oraş. Dar bine-nţeles că all-mighty-karma-bitch a fost prezentă, şi up we go: am luat o trântă fantastică pe scări. Prin ploaie. Nu era multă lume afară să mă vadă, şi cu mândria şifonată m-am ridicat cât ai zice peşte. Un pantof a sărit la vreo 4 metri în faţă, mi-a sărit până şi inelul preferat de pe deget. Dădui cu spatele de scări, aşa că posed la ora actuală vânătăi pe coloană. Iar pe coate sunt toată julită. Dar cum ziceam, în 2 secunde m-am cules de pe jos, am fugit după pantof şi apoi după inel… şi-apoi la stat la taclale, în ploaie. Că ratasem maşina care putea să mă ducă în oraş…

Dar totul e bine când se termină cu bine, nu? La vreo jumătate de oră după incident a-nceput să mă usure julitura de pe spate, şi-atunci mi-a picat fisa să merg şi eu la baie, să verific pagubele. Machiajul s-a comportat exemplar, părul – la fel (un coc cum n-a văzut Parisul, aşa mi-a făcut o mătuşă. Dar nu mi-a fost cald, deci să zicem c-a fost bine şi-aşa). Iar mândria şi ambiţiile au fost înnecate în vin alb, de la Moldova (până la o nouă provocare…). 🙂

 

Winnie de Pluş: doar pentru copii. Mici

Săptămâna aceasta, în timp ce stăteam la coadă pentru biletele la Bad Teacher, mi-a trebuit mie, minte luminată!, să-ntreb următoarea:

– Da’ Winnie De Pluş de ce nu difuzaţi în original, în engleză? (Că mie, de exemplu, nu-mi place să mă uit la filme dublate. Oricât de tare ar fi făcute. Sau care ar fi vocile alea mişto, care vorbesc peste originale. Mai ales că naiba ştie cum le traduc, că de obicei fac nişte greşeli de te doare mintea, şi traducător fiind, NU-MI PLACE SĂ AUD TÂMPENII TRADUSE.)

Tipul de la ghişeu s-a uitat la mine, m-a măsurat până-n cei 1,75m ai mei (ce zi mi-am ales să nu port tocuri, fir-ar!), şi-apoi a râs pe sub mustăţi: “Nu-l dăm în engleză, pentru că-i doar pentru copii.” Şi-apoi, the final touch: “Pentru copiii ăia mici”.

And I was like “WHAAAT?!” Well, you !)@%&(%@_)(#@!!&(#)!)![[*=?+

Da, eu nu mai sunt copil mic. Adică eu ştiu citi, deci n-am voie la Winnie the Pooh. Discriminareeee!!! (a urlat vocea din capul meu!) Da’ ştiţi ce?! Nici de-al dracu’ nu mă duc, mi-l scot de pe torente, şi-mi înnec conştiinţa (care sigur o să mă mustre) în ciocolată. Fir-aţi voi să fiţi. Adică eu, clientul, care voiam să vă dau bani pentru un film (contează ce film era?!).

PS: ascultaţi-i numa’ ce frumos vorbesc în limba lor, originală. 🙂

 

Experienţa Toastmasters, şi-n presa locală

Iacătă, despre Toastmasters Oradea ajunge să scrie şi presa noastră locală, şi acest lucru nu poate decât să ne bucure! Săptămâna aceasta, şedinţa Toastmasters Oradea a fost una deosebită, pentru mine. Am susţinut primul discurs, şi mai apoi, după şedinţă, primul interviu, în calitate de VPPR pentru un ziar. Ici-şea găsiţi un mic fragment din cele pe care le-am declarat :

ORADEA

Ioana Ștef

Tinerii din Oradea care vor să învețe cum se ține un discurs sau pur și simplu vor să-și dezvolte personalitatea și să scape de inhibiții s-au înscris în clubul Toastmasters. De la manageri de vânzări la studenți, orădenii cred că prin exercițiile propuse pot învăța cum să se impună în orice situație.

[…]

Arta de convinge

Ioana Ștef este una dintre orădencele membre de șase luni.  Deși este traducător autorizat, Ioana a considerat că astfel s-ar putea dezvolta ca om. “Eu nu am o problemă cu vorbitul în public, dar am vrut să mă perfecționez. Lucrez pentru o firmă franceză și chiar dacă ce am eu de făcut vizează mai mult mediul online, atunci când trebuie să-mi susțin un punct de vedere sau un proiect, o fac în cadrul unei videoconferinșe cu șefii”, spune Ioana. “Ce am învățat eu foarte important a fost că trebuie să-mi organizez ideile, să am un început, un conținut și o concluzie atunci când vorbesc. Trebuie să-mi canalizez energia pentru a cere ceva în mod organizat. De obicei, când vorbeam, foloseam multe cuvinte și eram precipitată. Acum am reușit să elimin aceste defecte”, explică Ioana. “Primele efecte s-au văzut atunci când am reușit să-mi conving șeful să-mi accepte punctul de vedere, pentru că am învățat să argumentez. Acum mă pregătesc pentru un nou pas pentru care mă simt pregătită. La sfârșiul acestei luni vreau să cer o mărire de salariu și îmi organizez discursul pentru asta”, susține orădeanca.

Ioana spune că a inspirat-o citatul lui Andy Szekely: “Nu poți să fii un lider bun dacă nu ești liber. Nu poți fi liber, dacă nu știi să te exprimi”.

Continuarea o găsiţi aici!

Merci, Andreea Costea şi pentru material, şi pentru poză! 🙂

 

 

#Oradea – Documentare pe Corso

La începutul lunii septembrie vine un eveniment inedit în orăşelul nostru: vom avea parte de o săptămână de documentare europene, premiate la diverse festivaluri internaţionale de film documentar. După spusele organizatorilor, vom viziona zece filme antrenante despre oameni, viaţă, decizii, sisteme politice, ecologie şi alte subiecte interesante şi actuale.

Documentarele vor fi proiectate în aer liber pe str. Republicii (terasa Lactobar Retro-Bistro), seara, cu începere de la 21.00. Aşadar, că se-ntâmplă să treceţi pe-acolo din pură întâmplare, sau mergeţi special la filme, cert e că vom avea parte de seri culturale gratuite (cum tare văd că ne place). 😆

PS: Evenimentul este organizat de asociaţia “Cultură în Mişcare” şi Casa de Cultură a municipiului Oradea, sub egida festivalului internaţional de film documentar Cronograf.

 

Fată, ne sparge ăştia Dorobanţiul, fată!

Mare veste mare pentru amatorii de “Dorobanţi” de Oradea (cum a mai fost numită str. Alecsandri), locul în care se-adună, seară de seară (cu un plus crescut în weekend) lumea pestriţă a orăşelului nostru. The-one-and-only, domnu’ primar Bolojan, a declarat săptămâna aceasta în şedinţa locală că din luna august încep lucrările de modernizare ale centrului. Lucrări care-ncep cu Piaţa Unirii şi str. Alecsandri. La auzul acestei veşti – câtă forfotă, cât zbucium – toată adunarea devoratoare dă Feşăn şi Feimăs s-a revoltat – cum or să mai petreacă ei până dimineaţa devreme (noaptea târziu “is so last season”), când ăştia or să le spargă betoanele preţioase (cunoscute şi ca trotuare) pe care le şed atât de bine terasele. Deja s-au anunţat mitinguri din partea Partidului Blondelor Carbonizate la Solar, iar Grupul Hipsteri-cu-ochelari-de-soare-la-3-dimineaţa au anunţat că se vor pregăti şi ei de protest. Pentru că nu se poate, dom’le. Le dăunează la vizibilitate… 😆

Acuma, lăsând la o parte gluma, lucrările ce vor începe în luna august au ca scop transformarea centrului nostru în zonă pietonală: demers mai mult decât lăudabil. Primii care intră-n bătălie: Electrocentrale SA şi Compania de Apă Oradea. Mai apoi va veni şi rândul celor de la Distrigaz, Electrica, Romtelecom şi RDS, etc. Lucrările vor dura aproximativ un an, iar la final ne vom putea bucura de un nou pavaj şi amenajări tip mobilier urban (bănci, lampadare, grilaje de protecţie pentru arbuştii ce vor fi plantaţi, scuaruri, etc.). Ceea ce nu sună rău, în teorie. Mai rămâne să vedem şi dacă se vor ţine de cuvânt. Hai, spor s-aveţi la dărâmat betoane şi imagini! Promit să nu mă prindă ora 6 dimineaţa cu Cuba-n mână, pe Dorobanţi! 😉

PS: cu inspiraţie de la Ciuciu.