… care nu-s amatori, cred că trebuia completat în titlu. Recent m-am contrat cu un amic referitor la pasiunea mea pentru acest sport. De când mă ştiu, am fost luată peste picior:
“Cum se poate, fată fiind, să-ţi placă fotbalul?! Ceva-i putred la mijloc…”
Îţi place pentru că se uitau ai tăi? NU.
Îţi place pentru că te uitai cu iubitul? NU.
Îmi place pentru că îl consider ca fiind un sport destul de inteligent, care se bazează pe viteză, agilitate, forţă şi evident, strategie. Şi să nu mă contraziceţi, că nu vă cred. 😛
Microbul fotbalului l-am căpătat de mică – încă de la 5-6 ani mergeam la meciuri, pe stadion, s-o văd pe mătuşa jucând: da, aţi citit bine, mătuşa mea a fost fotbalistă. A jucat la Motorul Oradea, într-o perioadă în care fotbalul de femei era vai de capul lui (nu că acum ar fi la mare căutare, dar atunci era prăpăd). Îl ţin minte pe nenea antrenor cum le alerga de colo-colo, sau cât de bucuroase erau când le aplaudam şi le încurajam. Jucau pe-un hârb de stadion undeva în Calea Clujului, la ieşire din oraş – da’ aveau suporteri care veneau să le susţină. Se băteau pentru orice minge, şi-atunci mi-am dat seama că nu-i chiar aşa prostie fotbalul ăsta.
Apoi, crescând, am dat de fotbalul de la teveu: n-o să uit niciodată cât de uimită am privit prilmele mele meciuri internaţionale: eram mare fan al naţionalei Braziliei şi Italiei (tot şcolită de mătuşa). Singură am învăţat majoritatea regulilor, ceilalţi erau mult prea ocupaţi să piardă vremea să-mi explice mie, un ţânc de 6 ani. La 1 an sau 2 după Cupa Mondială din State (1994) am dat de echipa ce avea să-mi devină marea iubire: Steaua Bucureşti. Am fost fermecată de culori, de nume, de tot ce-nsemna Steaua şi-am decis, aşa mică şi neştiutoare, că asta-i echipa mea. Nu ştiam eu pe-atunci de Champion’s League, de cupe sau alte treburi: am simţit doar că-s ai mei. Mai apoi am descoperit şi eu ligile străine, şi mi-am ales favoriţi cam peste tot prin Europa, şi-i urmăresc şi-acum cu mare drag (poate chiar mai frecvent decât meciurile interne).
Încerc, în mare parte, să studiez istorii ale campionatelor, să mă documentez înainte să vorbească gura fără mine. Niciodată nu intru într-o dispută legată de fotbal doar de dragul de a mă certa cu cineva… dar şi când am dreptate, să te ţii. Odată, ţin minte că eram în Timişoara la un meci (nu pe stadion, Doamne fereşte!, ci la o terasă), şi discutam cu un amic. Ne bâzâiam noi, când, dintr-o dată, sare instantaneu un individ din spatele meu, la una dintre ideile mele. S-a aprins discuţia, iar la final ştiu doar atât: timişoreanul mi-a zis “jos pălăria. Mulţi bărbaţi nu ştiu atâta fotbal.”. Şi mi-a plăcut, doar mi-a respectat părerea, omul, şi-a ascultat argumentele mele.
Iar acum, în prezent, sufăr. Sufăr pentru că n-am cu cine mă contra la vreun meci. Mulţi se tem de gura mea mare, ca să nu mai zic de faptul că din ce în ce mai puţini bărbaţi se uită la meciuri. Mă, sunteţi o specie pe cale de dispariţie şi eu nu ştiu? Sau vă ascundeţi care pe unde? Mai nou, am observat că-n Oradea e moda meciului la terase. Hop şi eu, încântată că am cu cine să discut. Când colo, majoritatea bărbaţilor erau… hmm… habarnişti cred că-i cuvântul. Nu ştiau ce echipă joacă, care-i arbitrul, ce cupă, campionat… Iar dacă văd c-aşa stau lucrurile, domnilor, am să fac un club. Clubul fetelor amatoare de fotbal care va saluta cu mândrie clubul băieţilor care habar n-au cine-a ieşit învingătoare la Cupa Mondială de anul trecut! 😉
Despre farmecul lucrurilor plictisitoare 