RSS

Monthly Archives: July 2011

Clubul fetelor amatoare de fotbal salută băieţii

… care nu-s amatori, cred că trebuia completat în titlu. Recent m-am contrat cu un amic referitor la pasiunea mea pentru acest sport. De când mă ştiu, am fost luată peste picior:

“Cum se poate, fată fiind, să-ţi placă fotbalul?! Ceva-i putred la mijloc…”
Îţi place pentru că se uitau ai tăi? NU.
Îţi place pentru că te uitai cu iubitul? NU.
Îmi place pentru că îl consider ca fiind un sport destul de inteligent, care se bazează pe viteză, agilitate, forţă şi evident, strategie. Şi să nu mă contraziceţi, că nu vă cred. 😛

Microbul fotbalului l-am căpătat de mică – încă de la 5-6 ani mergeam la meciuri, pe stadion, s-o văd pe mătuşa jucând: da, aţi citit bine, mătuşa mea a fost fotbalistă. A jucat la Motorul Oradea, într-o perioadă în care fotbalul de femei era vai de capul lui (nu că acum ar fi la mare căutare, dar atunci era prăpăd). Îl ţin minte pe nenea antrenor cum le alerga de colo-colo, sau cât de bucuroase erau când le aplaudam şi le încurajam. Jucau pe-un hârb de stadion undeva în Calea Clujului, la ieşire din oraş – da’ aveau suporteri care veneau să le susţină. Se băteau pentru orice minge, şi-atunci mi-am dat seama că nu-i chiar aşa prostie fotbalul ăsta.

Apoi, crescând, am dat de fotbalul de la teveu: n-o să uit niciodată cât de uimită am privit prilmele mele meciuri internaţionale: eram mare fan al naţionalei Braziliei şi Italiei (tot şcolită de mătuşa). Singură am învăţat majoritatea regulilor, ceilalţi erau mult prea ocupaţi să piardă vremea să-mi explice mie, un ţânc de 6 ani. La 1 an sau 2 după Cupa Mondială din State (1994) am dat de echipa ce avea să-mi devină marea iubire: Steaua Bucureşti. Am fost fermecată de culori, de nume, de tot ce-nsemna Steaua şi-am decis, aşa mică şi neştiutoare, că asta-i echipa mea. Nu ştiam eu pe-atunci de Champion’s League, de cupe sau alte treburi: am simţit doar că-s ai mei. Mai apoi am descoperit şi eu ligile străine, şi mi-am ales favoriţi cam peste tot prin Europa, şi-i urmăresc şi-acum cu mare drag (poate chiar mai frecvent decât meciurile interne).

Încerc, în mare parte, să studiez istorii ale campionatelor, să mă documentez înainte să vorbească gura fără mine. Niciodată nu intru într-o dispută legată de fotbal doar de dragul de a mă certa cu cineva… dar şi când am dreptate, să te ţii. Odată, ţin minte că eram în Timişoara la un meci (nu pe stadion, Doamne fereşte!, ci la o terasă), şi discutam cu un amic. Ne bâzâiam noi, când, dintr-o dată, sare instantaneu un individ din spatele meu, la una dintre ideile mele. S-a aprins discuţia, iar la final ştiu doar atât: timişoreanul mi-a zis “jos pălăria. Mulţi bărbaţi nu ştiu atâta fotbal.”. Şi mi-a plăcut, doar mi-a respectat părerea, omul, şi-a ascultat argumentele mele.

Iar acum, în prezent, sufăr. Sufăr pentru că n-am cu cine mă contra la vreun meci. Mulţi se tem de gura mea mare, ca să nu mai zic de faptul că din ce în ce mai puţini bărbaţi se uită la meciuri. Mă, sunteţi o specie pe cale de dispariţie şi eu nu ştiu? Sau vă ascundeţi care pe unde? Mai nou, am observat că-n Oradea e moda meciului la terase. Hop şi eu, încântată că am cu cine să discut. Când colo, majoritatea bărbaţilor erau… hmm… habarnişti cred că-i cuvântul. Nu ştiau ce echipă joacă, care-i arbitrul, ce cupă, campionat… Iar dacă văd c-aşa stau lucrurile, domnilor, am să fac un club. Clubul fetelor amatoare de fotbal care va saluta cu mândrie clubul băieţilor care habar n-au cine-a ieşit învingătoare la Cupa Mondială de anul trecut! 😉

Advertisements
 
3 Comments

Posted by on July 30, 2011 in Zilnice

 

Tags: , , , , , , , , , ,

Finite Incantatem

Sau azi, despre sfârşitul copilăriei, cum foarte bine spunea un amic zilele trecute pe twitter. Da, am fost şi eu să văd ultimul film din seria de succes bazată pe cărţile Joannei Rowling, the one and only: Harry Potter.

Povestea mea despre HP începe la sfârşitul unei clase din gimnaziu (să fi fost a 5-a sau a 6-a) când am primit de la mama, cum ne era obiceiul, o carte de premiu. Mare amatoare de cărţi, aveam o listă de unde mama putea să se inspire, însă ea a uitat lista acasă, iar eu m-am trezit c-o carte despre care nu ştiam nimic. Era un băieţaş cu ochelari pe copertă, şi scria mare HARRY POTTER. Supărată că n-am primit ce-am cerut, am uitat de cartea asta câteva săptămâni bune, însă, la un moment dat, a dat mama de ea şi m-a întrebat dacă-mi place. Nu prea ştiam eu să mint atunci (cum nu ştiu nici acum), şi am zis că bun, o citesc. Povestea m-a prins încă de la primele pagini, cu toate denumirile, magia, aerul de mister – am decretat că-i bună. Am pus-o înapoi în bibliotecă, şi mi-am amintit de ea abia prin 2005, cred, când au dat primul film la teveu. Ce încântată eram eu atunci! Ştiam despre ce-i vorba, citisem povestea. Dar, surpriză: se face că erau, de fapt 7 cărţi, şi eu eram doar la începutul poveştii. Mai apoi, când s-a lansat HP mania, eu am stat deoparte… Deşi curiozitatea era mare, m-am gândit că-i mai bine s-am răbdare, şi voi vedea/citi toate filmele/cărţile doar la final.

Aşa am şi făcut… şi din 2001 de la primul film, până acum, în 2011 la ultimul, am răbdat. Pentru că nu concepeam să văd ultimul film fără să le fi văzut pe anterioarele, zilele trecute m-am apucat de treabă: am făcut maratonul HP. Le-am vizionat pe toate, până la ultimul. Şi bine-mi pare, căci povestea s-a închegat foarte bine în capul meu, şi miercuri, când am văzut şi ultima parte, n-aveam nevoie de “îndrumar” sau rezumat pentru a-nţelege despre ce e vorba. Şi pentru că ultimul a fost în 3D, şi efectele speciale au fost de-a dreptul magice, pot afirma cu certitudine că ar fi fost mult mai bine să se fi aşteptat oleacă, să fie toate în 3D. Dar apoi n-ar mai fi jucat drăguţul de Daniel Radcliffe.

Şi chiar dacă am încheiat povestea începută în copilărie abia la 23 de ani, am trăit cu sufletul la gură finalul. Stăteam atâta de afundată în scaun, şi-mi bătea tare-tare inima la secvenţe, de parcă aveam iar 11 ani şi citeam cartea. A fost, cu-adevărat, magic. Dacă iniţial mi-au cam curs ochii la vederea lui HP intrând în the Forbidden Forest şi confruntându-se cu Lord Voldemort, well, la final m-am gândit că poate era mai mişto să moară. Da’ apoi mi-a picat fisa: s-ar fi sinucis milioane de copii, deci bine s-a terminat. Logica de adult mi-a cam jucat feste, şi nicicum n-am înţeles de ce n-a murit când Lord Voldemort i-a făcut vraja, pentru că era şi el un talisman, şi mai rămânea doar şarpele. Ah, şi când am văzut faza cu 19 years later – acolo să te ţii şoc. Pentru mine a fost destul de şocantă trecerea lui HP de la un copil adorabil la un adolescent mai dark, aşa, dar să-l văd “transfigurat” în adult de 30 şi ceva de ani… cam greu de digerat.

La final… pot să vă zic doar că pentru mine, HP rămâne o experienţă magică, şi sper să împărtăşesc aventura şi copiilor mei, pentru că rămâne, înainte de toate, un film pentru copii. Cât despre cărţi, încerc să pun mâna pe ele în engleză, şi să mă pregătesc de un maraton de citit. 🙂

PS: am ştiut eu, deep down inside, că Severus Snape e băiat bun, de fapt. Simţeam eu că n-are cum să fie chiar aşa de dark & creepy. Şi da, când a murit el, am vărsat o lacrimă – a fost personajul meu preferat din toată aventura asta…

 
Leave a comment

Posted by on July 29, 2011 in Film. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , , , ,

10 locuri de vizitat #dinromania

Asta cred că-i una dintre cele mai dificile lepşe din câte cunosc, şi-asta pentru că nu-s tare umblată prin ţară, spre nefericirea şi frustrarea mea. Lilişor mă provoacă de data asta, însă, după ce-a fost să redescopere România, ea are ceva-ceva de arătat, şi tare mă tem că o să trebuiască să-mi screm niţel cerebelul ca să-mi amintesc (din puţinele locuri vizitate) ce merită văzut, în opinia mea. Dar să purcedem:

10: Bucureşti: Casa Poporului – Arcul de Triumf – Parcul Herăstrău

În capitala ţării n-am ajuns decât de vreo 2 ori până acum, şi mi-a plăcut în ideea în care am mers de fiecare dată mult cu metroul – invenţie care mie mi s-a părut fascinantă (şi pe care aş vrea-o şi la noi). Am fost să văd Casa Poporului sau Parcul Herăstrău pentru o plimbare, şi-n rest, în sus şi-n jos pe străduţe necunoscute (încă de când eram cu fosta mea colegă de birou). Evident, nu mi-au plăcut câinii care mişunau non-stop peste tot, însă, trecând peste acest mic-mare inconvenient, capitala mi s-a părut faină, şi dac-ar fi să mă mut acolo, aş face-o doar pentru ploaia de evenimente culturale care are loc la ei.

09. Bihor – Şuncuiuş – Peştera Unguru Mare

Şuncuiuşul e locul preferat al bihorenilor când vine vorba de relaxare la „munte” (nu-i chiar zonă de munte, ci-s nişte dealuri mai înăltuţe, dar tot e fain). Eu am fost pentru prima oară anul acesta, de 1 Mai, la un Festival în aer liber, prilej cu care am vizitat şi Peştera Unguru Mare. E amenajată pentru turişti, şi e chiar frumoasă, păcat că n-am beneficiat de ajutorul unui ghid turistic – sunt sigură că sunt multe lucruri de spus despre ea.

08. Cluj Napoca: Cetăţuia – Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” – Bulevardul Eroilor

În Cluuuj am tot fost în timpul şcolii (adică a long-long time ago), să vizitez Grădina Botanică sau mai ştiu io ce – şi nu-mi amintesc foarte multe. Însă anul trecut, cu prilejul înscrierii la master, a fost altă poveste… am stat câteva săptămâni să tot descopăr Clujul. Mi-a plăcut, nu zic NU, dar m-a iritat la culme toată tura-vura cu dealurile. Şcolită în Timişoara (deci pe pământ plat), eram obişnuită cu câmpia – şi evident că mi-am cărat multe perechi de toace după mine. Să-ncerci să urci la Cetăţuie sau pe Piezişă cu tocuri – priceless! Dar cu toate astea, am supravieţuit, mi-am făcut prieteni mulţi noi, şi-a fost bine. Şi-n plus, în fiecare seară, pe Eroilor, şezând la taclale… Clujul mi s-a părut mult mai fain! PS: Tre’ să-i mulţumesc şi Domnului „Le General” pentru asta! 😉

                             

07. Bihor – Peştera Urşilor

Încă o atracţie şcolară exploatată la maxim (cred c-am fost de vreo 6 ori s-o vizitez, începând din grădiniţă). Povestea ei e una interesantă: a fost descoperită în 1975 în mod accidental, în urma unei dinamitări în cariera de marmură de la Chişcău. Curând, a fost amenajată pentru public, şi e una dintre cele mai frumoase şi interesante atracţii ale judeţului Bihor. A fost împărţită în 3 galerii, şi fiecare dintre ele e însoţită de câte-o poveste: Galeria Urşilor (cu resturi scheletice ale ursului de cavernă sau povestea formaţiunii din tavan care ar fi – zicea ghidul pentru amuzamentul copiilor – un urs prins în tava, încercând să scape), Emil Racoviţă şi cea a Lumânărilor. Are o lungime de 1,5 km. Iar eu, copil fiind, eram întotdeauna fascinată de stalactite şi stalagmite. Chiar merită! 🙂

*sursa foto: http://www.inromania.info/pestera-ursilor.html

06. Braşov – Piaţa Sfatului – Biserica Neagră – Cerbul de Aur – Strada Sforii

În Braşov am ajuns la insistenţele unei alte prietene foarte dragi, care m-a cărat cu ea să vedem concertul lui Tiziano Ferro de la Cerbul de Aur din 2009. Am prins vreme destul de răcoroasă, cu ploaie, dar tot am reuşit să vizitez câte ceva. Mi-a plăcut la nebunie arhitectura, am petrecut ore-n şir bătând străduţele încântătoare în căutare de obiective turistice. Din hop în hop am ajuns şi pe strada Sforii – iniţial construită în secolul XVII ca un coridor pentru a facilita munca pompierilor, aceasta a devenit una dintre atracţiile oraşului (unii afirmă că e cea mai îngustă stradă din Europa), iar lăţimea ei variază între 111 şi 135 cm. Evident, n-am ratat magnifica Biserică Neagră, care e, în fond, o marcă a Braşovului, şi cafenelele de pe lângă Piaţa Sfatului.

                      

05. Maramureş – Vişeu – Sighetul Marmaţiei – Baia Mare

Prin locurile acestea minunate de ţară n-aş fi ajuns dacă nu erau prietenele mele dragi, fostele colege de cameră din Timişoara. Maramureşul e un loc magic, în care tradiţiile se împletesc fantastic cu traiul cotidian. Acolo am luat prima mea gură de horincă cu miere, sau am gustat din delicioasele „pături” – mămăligă în straturi, cu slănină prăjită, brânză şi smântână. Tot acolo am fost la plimbare după ciuperci, sau hai-hui pe dealuri. A rămas, şi această zonă, în sufletul meu. Mulţumesc fetelor mele dragi!

                                                  

04. Oradea – Palatul Primăriei – Teatrul de Stat – Biserica cu Lună

Nu eşti orădean dacă n-ai vizitat măcar o dată obiectivele înşirate mai sus… Palatul Primăriei e o bijuterie arhitectonică realizată în stil neo-clasic la începutul secolului 20 după planurile cunoscutului Kalman Rimanoczy, iar de anul acesta se poate vizita şi celebrul turn cu ceas. Clădirea Teatrului de Stat are şi ea o istorie aparte: aceasta a fost construită într-un singur an (1899 – 1900) după planurile arhitectului Kalman Rimanoczy junior. Sala e dispusă pe 3 nivele, şi se consideră a fi o imitaţie la scală redusă a Operei Scala din Milano. Biserica cu Lună (sau Catedrala Adormirea Maicii Domnului – construită între anii 1784-1790) îşi poartă numele după un mecanism unic în Europa, amplasat pe turla bisericii: o sferă cu diametrul de 3 metri, vopsită jumătate în negru, jumătate în auriu, se deplasează după mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului.

                                             

03. Oradea – Palatul Baroc – Bazilica Romano-Catolică – Şirul Canonicilor

Construit în secolul al XVIII-lea, Palatul Baroc este o marcă a Oradiei, celebru în întreaga Europă datorită stilului baroc. Construcţie impunătoare, aceasta a găzduit până nu demult Muzeul Ţării Crişurilor, însă în anul 2009 acesta a fost retrocedat Episcopiei Romano-Catolice. Alături de Bazilica din curtea palatului şi Şirul Canonicilor formează Complexul Baroc din Oradea. Construcţia cunoscută sub denumirea de Şirul canonicilor a fost realizată după concepţia episcopului Forgách Pál şi a servit ca locuinţă clericilor. Cele zece clădiri înşiruite, construite în diferite etape pe parcursul a peste 100 de ani (1750-1875), păstrează un aspect unitar datorită coridorului boltit, lung de 253 m, susţinut de 56 de stâlpi masivi.

                                                                 

02. Bihor – Băile Felix

Cu izvoare descoperite încă din antichitate, Băile Felix e cea mai cunoscută staţiune balneară din România, cu un nume destul de important şi peste graniţe. Cu o bogată bază de tratament, numeroase hoteluri şi piscine, această staţiune este locul preferat al orădenilor şi nu numai pentru un weekend de relaxare. Tot aici veţi întâlni şi deosebit de rara „nymphea lotus”, o specie de nufăr termal – special tocmai pentru că s-a aclimatizat spontan într-o ţară cu climă temperată, cum e România.

01. Timişoara – Domul Catolic – Piaţa Unirii – Catedrala Ortodoxă – Parcul Rozelor

Cine bea apă din Bega, nu mai pleacă de unde-a venit… (vorba asta mi-o zicea o dragă prietenă, şi uite – Timişoara a rămas în topul preferinţelor mele). E oraşul unde mi-am făcut studenţia, unde am cunoscut atâta şi-atâta lume minunată, am legat prietenii, ce mai, au fost 3 ani de pomină. Evident, am să vă-nşir şi câteva obiective turistice de bifat, dacă sunteţi prin zonă. Piaţa Unirii cu-al ei Dom Catolic: Piatra de temelie a fost depusă în 1736 şi lucrările au început în 1738. Prin decretul împărătesei Maria Tereza, domul a fost ridicat la rangul de primă biserică a Timişoarei, în 1756. Cea mai veche piaţă din Timişoara – Piaţa Unirii găzduiește importante obiective turistice precum Domul Romano-Catolic, Palatul Baroc, Catedrala Ortodoxă Sârbă, Casa Brück, Liceul Teoretic Nikolaus Lenau, Monumentul Sfintei Treimi, fântâna cu apă şi evident, porumbeii. Catedrala Mitropolitană din Timișoara este cel mai mare edificiu religios din Timișoara, catedrală a Mitropoliei Banatului, cu hramul “Trei Ierarhi”. A fost construită între 1936 și 1940 și este un simbol al orașului. Iar despre Parcul Rozelor… cel mai frumos parc pe care l-am văzut: magnoliile şi trandafirii dau un farmec aparte plimbării prin parcul cel mai faimos din Timişoara. Musai să mergeţi să-l vedeţi. Ah, şi Scârţ! 🙂

         

 
14 Comments

Posted by on July 28, 2011 in Leapşa

 

#Oradea – wine tasting în Noise Club

#Oradea – wine tasting în Noise Club

Ziceţi voi, amatori de beuturi spirtoase şi nu numai, ce bine pică o degustare de vinuri, că tot e frig afară? 🙂 (eu, una, beau vin numa’ iarna, da’ la ce schimbătoare e vremea mai nou, cred că-mi reiau obiceiul şi vara… brr). Astfel, clubul foarte proaspăt apărut prin urbea noastră dragă, şi-anume Noise (situat pe str. Primăriei, nr. 35) ne propune o sesiune de wine tasting (a doua, din câte am înţeles) pentru duminică, 31 iulie, începând cu ora 18.

Oferta sună bine: vor fi prezentate 5 vinuri internaţionale şi un vin spumant, acompaniate de brânzeturi, struguri şi crackers. În deschidere se va povesti o mică “istorie” a vinului, iar apoi urmează partea mai fun: vom învăţa cum să ne dăm seama de cat % are alcool un vin doar uitându-ne la pahar, cât de vechi sau cât de nou este, vom învăţa să degustăm vinul (cu nota personală: adică să nu-l mai îngurgităm rapid, ci să-l savurăm ;)), ce vin cu ce mâncare merge, diferenţele dintre vinul spumant şi şampanie… să vă mai zic? 😀

O să fie şi-o surpriză, din câte-am înţeles, aşa că nu vă dezvălui mai multe, ci vă invit să participaţi la sesiunea de degustare de vinuri! Pentru că locurile sunt limitate (doar 20), eu vă sugerez să vă faceţi iute rezervare la numărul ăsta de telefon: 0757 629 676, iar taxa de participare e de 20 lei. Hurry up, wine tasters! 🙂

*sursa foto: aici

 
Leave a comment

Posted by on July 27, 2011 in Evenimente

 

Tags: , , , , , , , , , ,

Monarhi britanici ecranizaţi

Noua mea boală cinematografică se manifestă foarte ciudat. Mi se face dor din ce în ce mai des să vizionez maratoane de filme. Pentru că zilele acestea aştept să termin Maratonul Harry Potter (despre care am să vă povestesc joi, cel mai probabil, după ce îl voi vedea şi pe ultimul), între timp, m-a lovit pofta de monarhi britanici. Sau de filme britanice, mai bine zis. Dacă anul l-am început cu The King’s Speech (2010) (excelent, după părerea Academiei Americane şi cea a umilei subsemnate), am continuat cu The Queen (2006) – unde am redescoperit-o pe Helen Mirren, ei bine, decizia a venit pe nesimţite: ia să vedem şi alte ecranizări cu monarhi. 🙂

The Young Victoria (2009) – cu o Emily Blunt pe cât de tânără, pe-atât de reuşită în jocul actoricesc. Totodată, faină şi povestea de dragoste cu prinţul Albert, şi şovăielile tinerei regine fără experienţă, dar care-a avut norocul de a se înconjura de oameni valoroşi. Apoi, m-am gândit că n-ar fi rău să trecem la o perioadă mai obscură a istoriei Angliei, şi-anume: domnia lui Henry al VIII-lea. Astfel, am ajuns să vizionez The Other Boleyn Girl (2008) – o poveste adevărată care avea să marcheze pentru totdeauna traseul Angliei: luptând pentru afecţiunea lui Anne Boleyn (după ce-i sedusese sora, pe Mary), regele ajunge prin manipulările frumoasei Anne să divorţeze de consoarta lui, atrăgând astfel mânia Vaticanului. Se rupe de Scaunul Papal, înfiinţând Biserica Anglicană, iar lucrurile n-aveau să fie niciodată la fel. De-aici, nu puteam merge decât la povestea celebrei sale fiice, Regina Elisabeta I, cunoscută şi ca Regina Virgină. Cele două ecranizări ce o au ca protagonistă pe talentata Cate Blanchett sunt foarte apreciate, şi acestea: Elizabeth (1998) şi Elizabeth, The Golden Age (2007). Eu le-am găsit pur şi simplu fascinante – parcă Cate s-ar fi născut pentru acest rol!

Dar să mergem şi mai departe în trecut, pentru un film ce beneficiază de jocul unor monştri sacri ai cinematografiei: Peter O’Toole, Anthony Hopkins şi Katharine Hepburn – da, aţi ghicit, e vorba de The Lion In Winter (1968). Conflictul pentru moştenirea tronului regelui Henri al II-lea naşte adevărate polemici între cei 3 fii ai săi, scandal alimentat şi de intrigile propriei soţii. Un film pe care nu trebuie să-l rataţi.

Acum, recomandările-s făcute, însă pentru o listă completă a tuturor monarhilor britanici ecranizaţi, cel mai bine e să consultaţi pagina aceasta. Eu mai am câteva filme de completat, şi-am să revin cu o listă mai vastă. La bună recitire! 😉

 
4 Comments

Posted by on July 26, 2011 in Film. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , , , , , , , ,

Soare, mişcă-ţi fundu’ înapoi!

Eu IUBESC VARA. O ador. Mi-ar plăcea să fie 40 de grade cu plus, în fiecare zi, şi tot nu m-aş plânge. Însă cu fluctuaţiile astea nemernice de temperatură (şi chiar nu-mi pasă cine le-a provocat – ori noi, cu încălzirea planetei sau mai ştiu io ce maşinaţiuni, ori că-i în ciclul natural al planetei), mi-e din ce în ce mai greu să rezist. Săptămâna trecută aveam 35 de grade la 7 seara, acum avem 12 grade la amiază. Ploi şi ploi, apă şi iarăşi apă. Nori negri la orizont, vijelii. Treabă-i asta?!

Pe lângă că nu ştiu ce haine să iau pe mine (trec printr-un adevărat calvar când vine vorba de “cum să mă îmbrac, că tre’ să ies afară?”), nu ştiu dacă e musai să car ditamai umbrela (ştiu, există şi umbrele mici, de poşetă, da’ alea nu prea-mi convin – tot mai bună e gigantica mea veche)… car un jerseu cu mine? Sau iau direct trenciul de ploaie? Da’ asta-i vreme de luna lui cuptor?! 😦

Bun, şi dacă dilema hainelor se rezolvă cumva-cumva, rămâne dilema sistemului imunitar. Care nu se simte prea bine în mod normal, deci vă daţi seama cât de dereglat e acum; iar săracul corpul meu nu ştie dacă să strănute, să tuşească, sau s-acuze o nouă durere de gât, eventual o temperatură.

Soluţia mea ar fi următoarea: hai să-l tragem la răspundere pe Domnul Soare. Mână de la mână, tot am mişca ceva… 😆 Facem o petiţie, susţinem o cauză, poate un viral? Că aşa chiar nu se mai poate. Îngheţăm naibii în luna lui cuptor…

“So I just did me some talkin’ to the sun
And I said I didn’t like the way he got things done
Sleepin’ on the job – those raindrops are fallin’ on my head, they keep fallin'”.

 
7 Comments

Posted by on July 26, 2011 in Zilnice

 

Tags: , , , , , ,

Tocurile vieţii

În acest weekend am lipsit de la adunările mondene din Oradea pentru că prioritară a fost datoria faţă de familie – datorie care m-a făcut să merg la o nuntă a unui văr. N-o să vă plictisesc cu părerea mea faţă de măritiş şi de vârsta la care-ar trebui să se gândească oamenii normali la acest pas al naibii de important, ci, în schimb, o să vă povestesc o întâmplare hazlie cu tocurile vieţii.

Bun, ştiţi majoritatea dintre voi c-ador să port tocuri (ca să mă repet, aş dormi cu ele încălţată, dacă s-ar putea), în special de când am achiziţionat o pereche superbă de tocuri de 12cm, din piele lăcuită neagră. Şi dacă v-aduceţi bine aminte, mi se-ntâmplă tot felul de păţanii minunate când mă cocoţez pe ele. Iar la nunta de sâmbătă, ei bine, m-a pus dracul să fug prin ploaie. După maşina cu care se fura mireasa (alt obicei barbar pe care nu doresc să-l înţeleg) fugeam pentru că deh, voiam să schimb aerul de la nuntă şi să văd care cum se mai distrează lumea prin oraş. Dar bine-nţeles că all-mighty-karma-bitch a fost prezentă, şi up we go: am luat o trântă fantastică pe scări. Prin ploaie. Nu era multă lume afară să mă vadă, şi cu mândria şifonată m-am ridicat cât ai zice peşte. Un pantof a sărit la vreo 4 metri în faţă, mi-a sărit până şi inelul preferat de pe deget. Dădui cu spatele de scări, aşa că posed la ora actuală vânătăi pe coloană. Iar pe coate sunt toată julită. Dar cum ziceam, în 2 secunde m-am cules de pe jos, am fugit după pantof şi apoi după inel… şi-apoi la stat la taclale, în ploaie. Că ratasem maşina care putea să mă ducă în oraş…

Dar totul e bine când se termină cu bine, nu? La vreo jumătate de oră după incident a-nceput să mă usure julitura de pe spate, şi-atunci mi-a picat fisa să merg şi eu la baie, să verific pagubele. Machiajul s-a comportat exemplar, părul – la fel (un coc cum n-a văzut Parisul, aşa mi-a făcut o mătuşă. Dar nu mi-a fost cald, deci să zicem c-a fost bine şi-aşa). Iar mândria şi ambiţiile au fost înnecate în vin alb, de la Moldova (până la o nouă provocare…). 🙂

 
7 Comments

Posted by on July 25, 2011 in Zilnice

 

Tags: , , , , , , , ,