RSS

Category Archives: Carte. Părerea mea!

Recenzii de cărţi. Păreri, argumente, citate.

Recenzie de carte: Colecţionarul de oase

Titlu original: The Bone Collector

Autor: Jeffery Deaver

Naţionalitate: americană

Ecranizare: The Bone Collector (1999)

De acelaşi autor: aoleu, ăsta a scris la cărţi, nu glumă: colecţia Lincoln Rhyme, John Pellam, Rune Trilogy, Kathryn Dance, etc.

În sfârşit, noroc cu weekend-ul departe de oraş, c-am reuşit şi eu să termin o carte nouă (mea culpa, am un orar al naibii de încărcat, chiar şi-n vacanţă). Cartea asta a căzut în mâna mea datorită prietenei mele de la Librăria Gutenberg şi a binecunoscutelor “REDUCERI”: am prins-o la doar 10 lei. Mărturisesc c-am cumpărat-o doar pentru că văzusem filmul, şi eram curioasă. N-am citit foarte multe thriller-uri la viaţa mea, deci nu ştiu cât de competentă e analiza mea, dar iat-o.

Lincoln Rhyme e un criminalist fantastic, dar care, în urma unui accident în timp ce investiga locul unei crime, a rămas tetraplegic, condamnat să trăiască într-un pat pentru tot restul vieţii. Deşi retras din poliţie şi cu inteţia de a se sinucide (asistat, căci acum nu poate să-şi folosească decât capul şi gâtul), un caz aparte care îi este atribuit îl face să-şi amâne decizia: un nebun răpeşte oameni din NY, pe care-i omoară în condiţii care mai de care mai oribile. Ajutat în anchetă de o poliţistă sexy (cum altfel), care ajunge din întâmplare la primul loc al crimei, Amelia Sachs, şi beneficiind de o echipă de specialişti care muncesc din dormitorul lui, Rhyme va trebui să penetreze mintea bolnavă a criminalului obsedat de New York-ul anilor 1900 şi de un faimos criminal în serie, care-a fost poreclit Colecţionarul de oase.

Cartea aceasta am citit-o dintr-o răsuflare, deşi are peste 500 de pagini. Merge foarte rapid, şi e captivantă – eu am devorat-o, pur şi simplu, pentru că mi-a plăcut subiectul (nu degeaba am fost la fel de prinsă şi de serialul CSI:NY). Are termeni tehnici, date reale, poveşti interesante, istoria oraşului meu preferat – astfel că mie mi-a plăcut. Cum ziceam, neavând foarte multă experienţă cu cărţile de acest gen, n-aş putea să spun că e genială sau proastă rău – şi aici e şi treaba cu “de gustibus…”. Dar dacă sunteţi pasionaţi ai acestui gen, n-are cum să nu vă placă! 🙂

“Carnea îmbătrâneşte şi poate fi lipsită de forţă […]. Oasele sunt cea mai puternică parte a corpului. Oricât de vârstnică ne-ar fi carnea, oasele ne sunt mereu tinere. Mi-am propus un ţel nobil şi nu pricep de ce i s-ar putea opune cineva. Le-am făcut tuturor un bine. Acum sunt nemuritori. I-am eliberat. I-am curăţat până la os.”

PS: cartea aceasta e prima din seria “Lincoln Rhyme”, dintr-un total de 9 titluri.

Advertisements
 
2 Comments

Posted by on August 8, 2011 in Carte. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , , , , , ,

Recenzie de carte: Femeia comestibilă

Titlu original: The Edible Woman

Autor: Margaret Atwood

Naţionalitate: canadiană

Ecranizare: nu există

De acelaşi autor: Surfacing, Lady Oracle, Life Before Man, Bodily Harm, The Handmaid’s Tale, Cat’s Eye, The Robber Bride, Alias Grace, The Blind Assassin, Oryx And Crake, The Penelopiad, The Year of the Flood.

Aceasta este prima carte scrisă de celebra romancieră canadiană Margaret Atwood, şi totodată prima carte pe care o cumpăr şi o citesc eu de la ea.

Întâmplarea a făcut ca publicarea acestei cărţi să coincidă cu mişcarea feministă din America, astfel că a fost încadrată în literatura feministă, însă Margaret Atwood precizează, în prefaţă, că n-a fost deloc intenţia ei să lanseze mişcarea feministă în literatură. E ciudat cum apar coincidenţele în istorie, dar poate că această carte a fost scrisă la momentul potrivit! 😉

Eroina lui Atwood, Marian McAlpin, e o femeie necăsătorită, care are o slujbă mediocră (e operator la o companie care face studii de piaţă, înconjurată în birou doar de femei), locuieşte într-un apartament închiriat alături de o colegă cam excentrică – şi o proprietăreasă şi mai şi – şi are un iubit, pe Peter, care are toate şansele să fie un avocat promiţător. Într-o criză existenţială (deoarece toţi prietenii lui s-au căsătorit, şi el a rămas ultimul) Peter o cere în căsătorie pe Marian, şi aceasta acceptă, convinsă de alegerea ei potrivită. Însă, surpriză!, subconştientul său va fi cel ce-o sabotează: după câteva escapade din mijlocul unor întâlniri cu prietenii în care nu se simte deloc în apele sale, constată cu stupoare că nu mai poate mânca. La început, a fost doar file-ul de vită, excelent gătit într-un restaurant ales. Apoi carnea de miel, cea de porc, şi toate celelalte. Un pasaj deosebit de amuzant e cel în care-şi dă seama că stomacul său nu vrea să înghită nici măcar un ou (imaginea perfect redată de către scriitoare a lui Marian care, spăşită, mai taie un aliment de pe lista celor netolerate de stomacul ei – e de-a dreptul deosebită). Decisă să-şi recapete controlul asupra vieţii (şi asupra stomacului, bineînţeles), ea va avea nişte momente de “rebeliune”, care vor culmina cu recăpătarea libertăţii şi, implicit, pofta de mâncare de dinainte! 🙂

Consumerismul, mişcarea feministă, dietele, toate se împletesc într-un stil foarte uşor de “digerat”. Cum ziceam, e doar primul roman al lui Margaret Atwood care-mi pică în mână, şi m-a surprins faptul că se citeşte extrem de repede: deşi are aproximativ 400 de pagini, l-am dat gata în 3 zile! Îl recomand tuturor domnişoarelor care au poftă de o lectură spumoasă şi amuzantă. Enjoy! 😉

“They had been pathetically eager to have the wedding in the family church. Their reaction though, as far as she could estimate the reactions of people who were now so remote from her, was less elated glee than a quiet, rather smug satisfaction, as though their fears about the effects of her university education, never stated but aways apparent, had been calmed at last. They had probably been worried she would turn into a high-school teacher or a maiden aunt or a dope addict or a female executive, or that she would undergo some shocking physical transformation, like developing muscles and a deep voice or growing moss.”

 
1 Comment

Posted by on July 5, 2011 in Carte. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , , , ,

Recenzie de carte: Despre farmecul lucrurilor plictisitoare

Titlu original: On Seeing and Noticing

Autor: Alain de Botton

Naţionalitate: elveţiană

Ecranizare: nu există

De acelaşi autor: On Love, The Romantic Movement, Kiss & Tell, How Proust can change your Life, The Consolation of Philosophy, The Art of Travel

Azi o să vă povestesc chiar despre cartea pe care am ales-o ca titlu pentru blog, acum câteva luni, când am decis să-ncep aventura wordpress. E o carte uşurică (abia dac-are 100 de pagini), micuţă, cu scris mare, pe care-o dai garantat gata în câteva ore (maxim 3). O culegere de eseuri despre lucruri plictisitoare, aşa cum o zice şi titlul.

Toate scrierile sunt trecute prin filtrul unui bărbat necăsătorit, care speră să-şi întâlnească marea dragoste, însă care nu se poate abţine de la a nu diseca toate întâmplările şi de-a încerca să găsească o soluţie raţională la problema lui. Ne povesteşte despre picturile lui Edward Hopper, despre tristeţea pe care acestea o transmit, despre aeroport (locul ideal atunci când te plictiseşti – mergi şi admiri baletul secret al acestuia), mersul la grădina zoologică de unul singur, adult neînsoţit de un copil, cum ne-am aştepta, sau frumuseţea ascunsă a oraşului său, Zurich. E o lectură plăcută, despre cotidian, o mică doză de scriere realistă, pe care v-o recomand cu drag.

Vă las cu un citat din capitolul “Despre autenticitate” (idei pe care le veţi regăsi şi-n “Eseuri de îndrăgostit”):

“Una din ironiile iubirii ar fi că cel mai uşor e să-i seduci convingător pe cei faţă de care te simţi cel mai puţin atras, intensitatea dorinţei fiind incompatibilă cu indiferenţa necesară, atracţia stârnind un sentiment de inferioritate în comparaţie cu perfecţiunea asociată persoanei iubite.”

Lectură uşoară! 😉

 
6 Comments

Posted by on June 26, 2011 in Carte. Părerea mea!

 

Tags: , , , , ,

Recenzie de carte: Ani de aşteptare

Titlu original: Onnazaka

Autor: Fumiko Enchi

Naţionalitate: japoneză

Ecranizare: nu există

De acelaşi autor: Cuvinte ca vântul, Comorile cerului şi ale mării, Primăvara şi toamna, Măştile, Ceaţa.

Pe cartea asta am pus mâna întâmplător, la ultima ediţie de Schimb de Cărţi, din pricina noii pasiuni pentru literatura japoneză care mi s-a năzărit de pe la începutul anului. Cartea e subţirică, şi te prinde repede în iţele sale. Unde mai pui şi că scriitoarea japoneză a fost recompensată cu Premiul Noma în 1957 (distincţie deosebit de importantă în Japonia).

Povestea o are în centrul ei pe Tomo, tânăra soţie a unui demnitar japonez care e trimisă în Tokyo cu o misiune: să-i găsească lui Yukitomo o metresă tânără, care să-i fie acestuia pe plac. Oricât de revoltătoare pare această idee în ochii unui occidental, în Japonia secolului 19 aceste ordine nu se discută, ci se execută, iar codul manierelor spune clar că o femeie trebuie să fie mereu fidelă şi să-şi respecte soţul, în vreme ce acestuia i se permite să calce strâmb (chiar şi în văzul lumii). O misiune aproape imposibilă, pe care însă Tomo o duce la bun sfârşit, chiar dacă în interior e măcinată de sentimente care mai de care contradictorii. Rând pe rând, ea va vedea cum se derulează femeile prin viaţa bărbatului ei, pe care ajunge să nu-l mai iubească apoi, însă faţă de care simte acum un dispreţ şi-o dorinţă de răzbunare. Firava Suga (prima metresă din Tokyo), apoi Yumi cea băieţoasă şi chiar şi propria noră, Miya, trec prin patul lui Shirakawa, spre disperarea şi umilinţa care nu fac decât s-o întărească şi mai mult pe Tomo.

Rece în relaţiile cu copiii (Etsuko, care tânjeşte după afecţiunea mamei sau a tatălui, ignorată de ambii şi Michimasa – un bădăran crescut la ţară, de către bunici, care a devenit un tânăr cu comportament brutal şi total neadecvat), devotată până peste puteri soţului şi figură maternă pentru tinerele ce-au fost aduse în casă, spre a fi sacrificate pe altarul căsniciei cu Shirakawa, Tomo îşi poartă crucea cu îndârjire şi cu speranţa că sacrificiile ei n-au fost în zadar.

Romanul se încheie brusc cu Tomo, aflată pe patul de moarte, moment în care-şi permită să dea dovadă de primul (şi de altfel unicul) moment de slăbiciune din viaţa ei. O răzbunare dulce-amăruie i se permite muribundei, singura ei clipă de glorie dintr-o viaţă plină de durere. E o poveste de viaţă care merită citită, fie şi numai pentru stilul în care autoarea japoneză ştie să amestece cuvintele într-un tablou deosebit.

“Faptul că-şi luase prea în serios rolul de soţie îi dădea un aer grav pentru vârsta ei. Fără de-a fi de o frumuseţe răpitoare, arăta bine şi se îngrijea mai mult decât majoritatea femeilor. Temeinicia în tot ce făcea şi tăria de a-şi înfrâna sentimentele o privaseră pesemne de voluptatea firească pentru femeile în floarea vârstei. Pe Shirakawa îl uimea că o soţie mai tânără cu zece ani se comporta ca o soră mai mare.”

 
Leave a comment

Posted by on June 15, 2011 in Carte. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , ,

Recenzie de carte: Scris pe trup

Titlu original: Written on the Body

Autor: Jeanette Winterson

Naţionalitate: britanică

Ecranizare: nu există

De acelaşi autor: Oranges Are Not The Only Fruit, Sexing the Cherry, The Passion

O carte despre dragoste, cu multă dragoste în interior, şi-o poveste pe care nu poţi să n-o invidiezi, femeie fiind. Tot de la Jo vine şi cartea aceasta, cu recomandarea de-a o citi pe nerăsuflate, din ciclul „Blink and you’ll miss it”. Pentru mine, e al doilea roman citit, aparţinând autoarei Jeanette Winterson, după „Sexul cireşilor”, care mi-a plăcut şi aceea tocmai pentru că este o naraţiune atipică. Şi această carte are o savoare deosebită, pentru simplul fapt că nu ne dăm seama de sexul naratorului.

E o poveste de dragoste: naratorul se îndrăgosteşte de EA, care e căsătorită cu un el, dar de care acceptă să se separe pentru a trăi iubirea supremă alături de narator. Louise, căci aşa se numeşte EA, e descrisă asemenea unei picturi prerafaelite, căreia iubitul nu-i poate rezista, cu un păr roşu obsedant şi-o piele asemenea laptelui. Iar naratorul nu are vârstă, sex, nume, nimic. Aflăm doar că pe parcursul vieţii a avut mai multe relaţii atât cu femei, cât şi cu bărbaţi.

E o odă închinată fiinţei adorate, în care alternează discursul direct cu naraţiunea la persoana I. Mărturisirile celui ce iubeşte cu o pasiune devorantă pentru o femeie care putea fi la fel de bine oricare alta. Poate, la fel de bine, să fie comparată cu o scrisoare, una pe care ai citi-o şi răsciti-o la nesfârşit, pentru a savura pe de-a-ntregul toate fragmentele de fericire.

În ceea ce priveşte finalul cărţii, acesta e singurul posibil, cel demn de marile poveşti de dragoste atemporale. Nu mai scriu multe, pentru că mi-e teamă să nu răpesc ceva din farmecul acestei cărţi magnifice, şi vă las alături de recomandarea de a citi această poveste. Eu am devorat-o de-a binelea, în 2 zile. Un mic citat, pentru voi:

„Mi-ai zis « te iubesc ». De ce lucrul cel mai lipsit de originalitate pe care ni l-am putea spune este, de fiecare dată, cel pe care aşteptăm să-l auzim? Nici tu, nici eu n-am fost primii care le-au rostit şi totuşi când le spui tu şi când le spun eu suntem ca nişte sălbatici care au dat peste două cuvinte şi au început să le venereze. Le-am venerat şi eu, la rândul meu, însă acum sunt o fiinţă solitară, aflată pe o stâncă tăiată din propriu-mi trup.”

 
1 Comment

Posted by on May 30, 2011 in Carte. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , ,

Recenzie de carte: Traficantul de arme

Titlu original: The Gun Seller

Autor: Hugh Laurie

Naţionalitate: britanică

Ecranizare: nu există

De acelaşi autor: The Paper Soldier

Probabil majoritatea dintre voi vă uitaţi la autor şi ziceţi: „Ah, da!! Cartea scrisă de Dr. House!” Şi cred că e o chestie fantastică, dacă ţinem cont de faptul că personajul carismatic pe care-l întruchipează Hugh Laurie de ceva vreme a ajuns deja să se infiltreze în inimile telespectatorilor. Ei bine, eu nu m-am uitat (încă) la House MD, aşa că nu prea ştiam la ce să mă aştept, şi-am decis că – fie ce-o fi! Încerc! 🙂

Just a quick bio for Hugh Laurie: tipul acesta e mega-talentat: joacă-n seriale, în filme, scrie şi mai şi cântă, ba câteodată are vreme şi de regizat. Mie, sincer, îmi place mutra de cinic tipic britanică pe care-o arborează, şi profunzimea din ochii ăia fantastici de albaştri. But enough about that… 😉

Cartea „Traficantul de arme” mi-a ajuns pe lista de lecturi de la ultima ediţie de Schimb de Cărţi, şi ţin să-i mulţumesc lui Miri pentru că mi-a recomandat-o! Se citeşte foarte repede, în bunul stil clasic al cărţilor cu spioni, traficanţi şi mafioţi. Despre ce e vorba, pe scurt: Thomas Lang e un fost ofiţer al Gărzii Scoţiene, care la 36 de ani e fără job, fără iubită, şi fără prea mari planuri de viitor, însă e înzestrat cu o oarecare conştiinţă, care-l împiedică să ducă la bun sfârşit un complot care îi este propus. La scurt timp după evitarea unei înscenate „catastrofe”, acesta se găseşte prins într-un soi de conspiraţie din care nu puteau lipsi americanii (cu precădere CIA), traficanţii internaţionali de arme, grupări teroriste, femei fatale şi evident, excursii prin ţări străine. Şi evident, totul e bine când se termină cu bine, criza şi atacul terorist sunt evitate, iar Lang ajunge mare erou. 😀

Te ţine captiv, fără să-ţi solicite prea mult neuronu’, părerea mea! Mi-a plăcut în mod deosebit doza bună de umor tipic britanică, şi m-a făcut să-mi fie ciudă c-am citit-o în română, pentru că sunt convinsă că s-a pierdut din savoarea glumelor foarte bine presărate de-a lungul întregului roman! La final, vă recomand să citiţi „Traficantul de arme” (o găsiţi dacă veniţi la următoarea ediţie de SdC Oradea), dacă doriţi să râdeţi cu poftă în stilul britanic consacrat, şi evident că voi încheia cu un citat! 😉

„Moartea şi nenorocirile sunt pe urmele noastre în fiecare clipă, străduindu-se din răsputeri să ne înhaţe. Şi, de cele mai multe ori, dând greş. Parcurgem mulţi kilometri de autostradă fără ca roata din faţă să facă explozie. În trupurile noastre mişună o mulţime de virusuri care nu reuşesc să ne facă nici un rău. Multe piane se prăbuşesc pe trotuar la un minut după ce-am trecut pe sub ele. Sau la o lună după, nu contează.
Deci, dacă nu îngenunchem şi nu mulţumim Cerului ori de câte ori de ocolesc nenorocirile, atunci n-are rost să ne plângem când ne lovesc în plin. Pe noi sau pe cei din jurul nostru. Pentru că nu avem cu ce să facem comparaţie.
Şi oricum, cu toţii suntem deja morţi, sau nici nu ne-am născut, şi toată lumea asta e de fapt un vis.”

 
2 Comments

Posted by on May 20, 2011 in Carte. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , ,

Recenzie de carte: Istoria iubirii

Titlu original: The History of Love

Autor: Nicole Krauss

Naţionalitate: americană

Ecranizare: în curând 

De acelaşi autor: Man Walks Into a Room, Great House

La recomandarea lui Jo, iau de pe masă “Istoria iubirii”, aşteptându-mă la o povestire cu caracter istoric, sau ceva de genul ăsta. N-a fost să fie, şi mi-am dat seama (încă o dată!) că nu trebuie să judeci o carte după titlu. Câteva cuvinte despre această carte. Sincer, m-a întristat foarte mult când am întors şi ultima filă, şi mi-am dat seama că „This is it!?”… O carte superbă, care se învârte în jurul cărţii omonime, „Istoria iubirii”. Leo Gursky o cunoaşte pe Alma Mereminski în Polonia de dinaintea invaziei lui Hitler, se îndrăgosteşte de ea, şi-i declară iubire eternă. Fata este trimisă de părinţi în America, pentru a începe o viaţă nouă, departe de ororile prin care trecea Europa în deceniul 4 al secolului trecut, iar Leo, ca semn al devoţiunii, îi scrie un roman, intitulat „Istoria iubirii”. Îi trimite în fiecare scrisoare câteva capitole din romanul ce avea s-o cucerească pe tânără, însă soarta face ca aceşti doi amorezi să nu rămână împreună decât pe hârtie: ea, deşi însărcinată cu primul lor copil, ajunge în America, şi neavând nicio veste de la Leo, se căsătoreşte cu un om care-o ajută, înţelegându-i situaţia. Leo, deşi ajunge peste ani în state, şi ajunge şi s-o viziteze pe Alma, rămâne şocat când aceasta îi spune despre copilul lor, însă decide să fie fie aproape de băiat veghindu-l din umbră.

Deşi Leo credea că manuscrisul său era pierdut, acesta apare undeva în America de Sud, când un emigrant polonez, (prietenul lui Leo – căruia acesta îi încredinţase manuscrisul, spre a i-l înapoia când va ajunge în state) Svi Litvinov, o publică în limba spaniolă, crezând că Leo este mort, astfel povestea de iubire ajunge să inspire un tânăr cuplu de evrei, din New York.

În acelaşi New York, ceva mai târziu în secol, trăieşte şi tânăra Alma Singer, care află că şi-a primit numele de la o carte scrisă de un imigrant polonez, şi decide să pornească în căutarea Almei al cărei nume îl poartă. Printr-o serie de evenimente, dezlegând câteva enigme, Alma Singer ajunge să se întâlnească cu Leo Gursky, omul care avea cheia misterului numelui ei, întâlnire cu care se şi încheie cartea.

Structurată pe două planuri (cel al lui Leo îmbătrânit, obsedat de ideea de a nu muri fără ca nimeni să ştie asta – obişnuia să facă scandal în fiecare zi, alegându-şi câte un loc public, pentru a fi sigur că nu va trece neobservat şi cel al familiei Almei Singer – fata care porneşte într-o veritabilă aventură pentru a se descoperi pe sine, până la urmă), cartea reuşeşte să se insinueze treptat în sufletul cititorului, făcându-l să treacă printr-o sumedenie de emoţii, care pot stârni chiar şi lacrimi, de ce nu? (recunosc, am lăcrimat puţin la ultima scenă, cea a întâlnirii celor 2). Citiţi „Istoria iubirii”! O carte care vă va emoţiona, cel puţin. Eu, una, abia aştept să văd filmul, care urmează să apară în 2012. 🙂

LA BINE ŞI LA RĂU. Îngerii nu se căsătoresc. În primul rând, sunt prea ocupaţi, şi în al doilea rând, nu se îndrăgostesc unii de alţii. (Dacă nu ştiţi ce simţi când o persoană pe care o iubeşti îşi lunecă mâna, pentru prima oară, în jurul taliei tale, atunci nu ştiţi ce-i iubirea).

Litvinov s-a oprit din scris ca să-şi imagineze mâna catifelată a Rosei lunecându-i pe coaste şi s-a bucurat să constate că i s-a făcut pielea de găină.”

 
2 Comments

Posted by on April 28, 2011 in Carte. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , ,