RSS

Category Archives: Film. Părerea mea!

Cronică de film. Păreri, argumente, citate.

Finite Incantatem

Sau azi, despre sfârşitul copilăriei, cum foarte bine spunea un amic zilele trecute pe twitter. Da, am fost şi eu să văd ultimul film din seria de succes bazată pe cărţile Joannei Rowling, the one and only: Harry Potter.

Povestea mea despre HP începe la sfârşitul unei clase din gimnaziu (să fi fost a 5-a sau a 6-a) când am primit de la mama, cum ne era obiceiul, o carte de premiu. Mare amatoare de cărţi, aveam o listă de unde mama putea să se inspire, însă ea a uitat lista acasă, iar eu m-am trezit c-o carte despre care nu ştiam nimic. Era un băieţaş cu ochelari pe copertă, şi scria mare HARRY POTTER. Supărată că n-am primit ce-am cerut, am uitat de cartea asta câteva săptămâni bune, însă, la un moment dat, a dat mama de ea şi m-a întrebat dacă-mi place. Nu prea ştiam eu să mint atunci (cum nu ştiu nici acum), şi am zis că bun, o citesc. Povestea m-a prins încă de la primele pagini, cu toate denumirile, magia, aerul de mister – am decretat că-i bună. Am pus-o înapoi în bibliotecă, şi mi-am amintit de ea abia prin 2005, cred, când au dat primul film la teveu. Ce încântată eram eu atunci! Ştiam despre ce-i vorba, citisem povestea. Dar, surpriză: se face că erau, de fapt 7 cărţi, şi eu eram doar la începutul poveştii. Mai apoi, când s-a lansat HP mania, eu am stat deoparte… Deşi curiozitatea era mare, m-am gândit că-i mai bine s-am răbdare, şi voi vedea/citi toate filmele/cărţile doar la final.

Aşa am şi făcut… şi din 2001 de la primul film, până acum, în 2011 la ultimul, am răbdat. Pentru că nu concepeam să văd ultimul film fără să le fi văzut pe anterioarele, zilele trecute m-am apucat de treabă: am făcut maratonul HP. Le-am vizionat pe toate, până la ultimul. Şi bine-mi pare, căci povestea s-a închegat foarte bine în capul meu, şi miercuri, când am văzut şi ultima parte, n-aveam nevoie de “îndrumar” sau rezumat pentru a-nţelege despre ce e vorba. Şi pentru că ultimul a fost în 3D, şi efectele speciale au fost de-a dreptul magice, pot afirma cu certitudine că ar fi fost mult mai bine să se fi aşteptat oleacă, să fie toate în 3D. Dar apoi n-ar mai fi jucat drăguţul de Daniel Radcliffe.

Şi chiar dacă am încheiat povestea începută în copilărie abia la 23 de ani, am trăit cu sufletul la gură finalul. Stăteam atâta de afundată în scaun, şi-mi bătea tare-tare inima la secvenţe, de parcă aveam iar 11 ani şi citeam cartea. A fost, cu-adevărat, magic. Dacă iniţial mi-au cam curs ochii la vederea lui HP intrând în the Forbidden Forest şi confruntându-se cu Lord Voldemort, well, la final m-am gândit că poate era mai mişto să moară. Da’ apoi mi-a picat fisa: s-ar fi sinucis milioane de copii, deci bine s-a terminat. Logica de adult mi-a cam jucat feste, şi nicicum n-am înţeles de ce n-a murit când Lord Voldemort i-a făcut vraja, pentru că era şi el un talisman, şi mai rămânea doar şarpele. Ah, şi când am văzut faza cu 19 years later – acolo să te ţii şoc. Pentru mine a fost destul de şocantă trecerea lui HP de la un copil adorabil la un adolescent mai dark, aşa, dar să-l văd “transfigurat” în adult de 30 şi ceva de ani… cam greu de digerat.

La final… pot să vă zic doar că pentru mine, HP rămâne o experienţă magică, şi sper să împărtăşesc aventura şi copiilor mei, pentru că rămâne, înainte de toate, un film pentru copii. Cât despre cărţi, încerc să pun mâna pe ele în engleză, şi să mă pregătesc de un maraton de citit. 🙂

PS: am ştiut eu, deep down inside, că Severus Snape e băiat bun, de fapt. Simţeam eu că n-are cum să fie chiar aşa de dark & creepy. Şi da, când a murit el, am vărsat o lacrimă – a fost personajul meu preferat din toată aventura asta…

Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on July 29, 2011 in Film. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , , , ,

Monarhi britanici ecranizaţi

Noua mea boală cinematografică se manifestă foarte ciudat. Mi se face dor din ce în ce mai des să vizionez maratoane de filme. Pentru că zilele acestea aştept să termin Maratonul Harry Potter (despre care am să vă povestesc joi, cel mai probabil, după ce îl voi vedea şi pe ultimul), între timp, m-a lovit pofta de monarhi britanici. Sau de filme britanice, mai bine zis. Dacă anul l-am început cu The King’s Speech (2010) (excelent, după părerea Academiei Americane şi cea a umilei subsemnate), am continuat cu The Queen (2006) – unde am redescoperit-o pe Helen Mirren, ei bine, decizia a venit pe nesimţite: ia să vedem şi alte ecranizări cu monarhi. 🙂

The Young Victoria (2009) – cu o Emily Blunt pe cât de tânără, pe-atât de reuşită în jocul actoricesc. Totodată, faină şi povestea de dragoste cu prinţul Albert, şi şovăielile tinerei regine fără experienţă, dar care-a avut norocul de a se înconjura de oameni valoroşi. Apoi, m-am gândit că n-ar fi rău să trecem la o perioadă mai obscură a istoriei Angliei, şi-anume: domnia lui Henry al VIII-lea. Astfel, am ajuns să vizionez The Other Boleyn Girl (2008) – o poveste adevărată care avea să marcheze pentru totdeauna traseul Angliei: luptând pentru afecţiunea lui Anne Boleyn (după ce-i sedusese sora, pe Mary), regele ajunge prin manipulările frumoasei Anne să divorţeze de consoarta lui, atrăgând astfel mânia Vaticanului. Se rupe de Scaunul Papal, înfiinţând Biserica Anglicană, iar lucrurile n-aveau să fie niciodată la fel. De-aici, nu puteam merge decât la povestea celebrei sale fiice, Regina Elisabeta I, cunoscută şi ca Regina Virgină. Cele două ecranizări ce o au ca protagonistă pe talentata Cate Blanchett sunt foarte apreciate, şi acestea: Elizabeth (1998) şi Elizabeth, The Golden Age (2007). Eu le-am găsit pur şi simplu fascinante – parcă Cate s-ar fi născut pentru acest rol!

Dar să mergem şi mai departe în trecut, pentru un film ce beneficiază de jocul unor monştri sacri ai cinematografiei: Peter O’Toole, Anthony Hopkins şi Katharine Hepburn – da, aţi ghicit, e vorba de The Lion In Winter (1968). Conflictul pentru moştenirea tronului regelui Henri al II-lea naşte adevărate polemici între cei 3 fii ai săi, scandal alimentat şi de intrigile propriei soţii. Un film pe care nu trebuie să-l rataţi.

Acum, recomandările-s făcute, însă pentru o listă completă a tuturor monarhilor britanici ecranizaţi, cel mai bine e să consultaţi pagina aceasta. Eu mai am câteva filme de completat, şi-am să revin cu o listă mai vastă. La bună recitire! 😉

 
4 Comments

Posted by on July 26, 2011 in Film. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , , , , , , , ,

Not-so Bad Teacher

Joia dimineaţă: scriem despre filmul pe care l-am văzut ieri seară, cu Orange Film. Aseară a fost rândul lui Bad Teacher. Recunosc c-am ajuns la filmul ăsta pentru că n-am prea avut alternativă din lista de filme de la Multiplex, dar la final a fost OK-ish. Comedie cu Miss Cameron Diaz (care nu prea m-a dezamăgit), despre o meserie mult îndrăgită şi la noi: predatul în şcoli. Şi la ei e cam la fel: profesori prost plătiţi, unii neinteresaţi, care-şi fac meseria din inerţie, sau alţii prea zeloşi, prea “devotaţi” cauzei.

Diaz e Elizabeth Halsey, o profesoară care e în sistem doar pentru că n-are alternativă. Nu prea se pricepe la asta, dar până-şi găseşte un “meal ticket” ca să scape de sărăcie, asta e. Proaspăt părăsită de logodnic, cu care stătea doar pentru banii săi, revine în învăţământ. Are o gură mare, pe care scoate doar “perle”, se droghează pe la şcoli, e şi-un pic alcoolică, însă nu dă note mici – singura parte bună. Cursurile şi le ţine cu ajutorul teve-ului. Însă când intră în scenă momma’s boy, care e scăldat în bani şi-n ceasuri şi maşini de firmă, atunci… trece la planul de atac. Cum ăstuia îi plac femeile cu “suflet mare”, Miss Halsey decide să-şi pună implanturi. Da’ ca să faci asta când ai un salar foarte mic, pe care-l cheltuieşti pe beutură şi marijuana, ei bine… tre să recurgi la nişte trucuri: corp are, minte… şi-aia când trebuie. Cert e că atunci când află de bonus-ul pentru profesorul cu cele mai bune rezultate la examinarea naţională, altă apă curge la moară. Nu e o poveste despre cum munceşte ea ca să obţină rezultatele alea, ci tot cu metodele ei bune: îl seduce pe tipu’ cu subiectele… şi restul intră în istorie. Fără nevoie de precizare, rămâne cu cine trebe, şi se dă pe brazdă până la urmă: renunţă la predat, ca să devină consilier vocaţional (tot în şcoală).

Au fost câteva faze la care-am râs binişor… Însă ce nu înţeleg e pasiunea asta mai nouă (zic eu) a americanilor pentru dry humping. Nu e primul film în care-o văd, însă… cu Justin Timberlake în spatele lui Diaz (care-a jucat foarte mişto scena), parcă a fost şi mai cutremurător decât în Going the Distance. În fine, fiecare cu părerea (păsărica) lui. Puncte bonus pentru Jason Segell (cunoscut devoratorilor de seriale din “How I Met Your Mother”), care mi-a plăcut, mai ales pentru “Hold my balls”. La final, mergeţi la ăsta numai dacă e cu reducere biletul. Preţ întreg nu cred c-aş da. 😆

 
11 Comments

Posted by on July 21, 2011 in Film. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , ,

Roboţeii lui Michael Bay

Fusei şi eu aseară să văd minunea: Transformers 3: Dark of the Moon. Pe primele 2 le-am văzut într-o seară de toamnă, în camera de cămin din Timişoara, şi multă vreme după ce-am ieşit pe stradă toate maşinile mi se păreau gata-gata de atac. Paranoia asta a durat câteva săptămâni bune, chiar dacă iniţial nu fusesem foarte atinsă de subiect: De ce ar vrea nişte super-extratereştri care se pot transforma în te-miri-ce, să trăiască printre noi deghizaţi în Chevrolet-uri? Honestly, now… 😆

Despre partea asta a 3a n-am citit multe pe net, pentru că ştiam din start cum va fi: succes de box-office, bătăi între roboţi (good and bad), explozii, sărituri din avioane, maşini, şi gagica blondă (în locul mult-regretatei Megan Fox). Acuma, sincer – bruneta mi se părea foarte tare, dar total nepotrivită cu filmul – era prea babă să ne facă să credem că-i la liceu (în partea întâi), iar blonduţa asta a fost cât de cât OK-ish – respectele mele pentru accent (nu ştiu dacă nativ ori ba) şi pentru fuga pe tocuri (cam de 7cm, aş estima eu) pe parcursul a 3 sferturi de film.

Evident că este şi-o poveste pe undeva: are legătură cu Neil Armstrong, luna, partea întunecată a lunii, muşamalizări ale Guvernului American (ce-i nou aici, mă-ntreb?), autoboţi reînviaţi, autoboţi trecuţi de partea rea, Megatron readus la viaţă şi-ăla şi o tentativă (cu precizarea – fără rost, sper) eşuată de-a recrea Cybertron. Copilu’ mi se pare tot copil (Shia sau cum îl cheamă), tot mutră de tont, doar c-acum e tont fără job, după ce-a absolvit de la o prestigioasă Ivy League College (spre dezamăgirea părinţilor). E un fel de average Joe, dar care are ditamai medalia de la Obama, pentru salvarea – de 2 ori, NB! – a planetei. Average Joe ăsta al nostru se plictiseşte pentru că până şi Bumblebee are misiuni, numa’ el nu, dar face el ce face şi iar ajunge în mijlocul dezastrului. Finalul e cu happy-end (lasă şi-ăsta loc de câte sequel-uri şi prequel-uri vrei), the guy gets the girl, saves the world, and probably gets a job (asta n-au mai arătat-o).

Cine mai apare-n film, spre surprinderea multora: nenea John Malkovitch (care, man, ce-a mai îmbătrânit!!) cu nişte dinţi falşi de te sperie şi o apucătură de fan de karate, McDreamy (Patrick Dempsey pentru cunoscătoare) care e rău de tot (dar căruia părul tot impecabil îi şade), şi una bucată şefă de la CIA ciufută rău – Frances McDormand. Per ansamblu: mi-a plăcut. M-am dus pentru ochelarii 3D şi pentru efectele speciale. Sugestie: faceţi bine şi mâncaţi ronţăielile în primele 10 minute din film… altfel, plecaţi cu ele întregi, acasă – cum a făcut unul de lângă mine, care era aşa de prins în poveste, c-a uitat şi să mestece! 😉

 
9 Comments

Posted by on July 14, 2011 in Film. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , ,

Mr. Popper’s Penguins

Ca orice orădean care se “cultivă”, miercurea mă găseşte întotdeauna la film. Ei, merg şi-n alte zile, dar miercurea e zi specială, că doar e ofertă la bilete: 2 la preţ de 1 cu Orange. Ce mai contează că n-am avut în viaţa mea cartelă portocalie, treaba e că “mă lipesc” mereu de cineva care are! 😉

Ieri am reuşit să văd mult-mediatizatul film cu pinguini: “Mr. Popper’s Penguins”. Târziu am ajuns la el, dar doar pentru că X-Men sau mai ştiu io care au avut prioritate în faţa unui film soft, pentru femei. Am mers cu nişte prieteni, şi abia aşteptam să vedem pinguinii (da, ăsta a fost principalul motiv pentru care l-am ales).

Povestea nu-i complicată deloc: domnul Carrey (mai bătrân decât în toate amintirile mele laolaltă) e un om matur, divorţat, cu 2 copii, cu mega-succes în afaceri imobiliare, dar care a rămas cu sechele de pe urma tatălui, explorator prin lumea largă. La moartea acestuia primeşte un cadou mai special: un pinguin din ultima expediţie a acestuia din Antarctica. Disperat să scape de el, la început, recurge la diferite strategii, sună poliţia animalelor, grădinile zoologice, chiar şi-n Antarctica, ca 2 zile mai târziu să se trezească cu încă 5 bucăţi. Ar scăpa de ei bucuros, mai ales că e ajutat de un “expert în pinguini”, dar e ziua lu’ ăla micu’, şi ca să nu-l dezamăgească iar, îl minte că-s cadoul lui. Long story short: se amorezează de pinguini, îşi transformă casa pentru a le oferi condiţii arctice, spre deliciul copiilor, şi pare a deveni şi el mai uman. Are happy-end, deci mergeţi cu ăia micii la el. Sau cu o iubi, care o să facă tot filmul “aaaaawwwwwwwwwwww, how cute” (cum am făcut eu).

Altele, nu mai ştiu… Jim Carrey îmbătrâneşte, şi se potoleşte (mira-m-aş!). A avut o tentativă de goofy la un moment-dat în film, asta ca să nu uităm despre cine este vorba. E un film de corazon, pe un tipar arhi-cunoscut, dar care prinde mereu la publicul devorator de popcorn. Mie mi-a plăcut, în fond, doar îs fată, şi mai pişoi din ochi la filme d-astea familiste… Dar până una-alta, aştept cu mare interes următorul film al lui. Poate-poate. În sală, înainte de proiecţie, zicea Lili: “E un film cu pinguini. Cute. What could go wrong?” iar Laurenţiu a şi venit cu răspunsul “Well, Jim Carrey could go wrong”… 😆

 
4 Comments

Posted by on July 7, 2011 in Film. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , , , , , ,

3 filme în care mi-ar fi plăcut să joc

Oh, dear!! Ia ce leapşă faină îmi pasează Marian, una despre care pot să zic cu mâna pe inimă că o onorez cu cel mai mare drag! Filme & fantezii, cum să nu meargă mână-n mână? 😉

Mereu am crezut că-s bună de actriţă, încă de pe la vreo 3-4 ani, când, la grădiniţă, învăţam pe de rost toate rolurile din serbări. Sau acasă, când mă puneau ai mei în faţa familiei, şi apăsau un fel de “ON Button”, şi eu începeam recitalul (de unde mi-am primit porecla de Maimuţica Kiki, de la mami :P), sau la doamna doctor, când, răcită cobză, încercam s-o conving că n-am nevoie de injecţii: şi zicea maică-mii, uitându-se peste ochelari: “Mariana, tu pe asta actriţă să o faci, ia uite ce convingătoare e… păcat că amigdalele nu mint” 😆 ; cert e că mereu mi-a plăcut să bată un reflector (sau mai multe) pe mine! Şi uite, o recunosc senină, ce rost are să mă ascund după deget…

Dac-ar fi să aleg numai 3 filme în care mi-ar fi plăcut să joc… of, e o alegere criminală. Mie-mi plac o grămadă de filme, e atât de greu… dar cred că un top 3 de roluri tot scot.

1. Gone With The Wind – Scarlett O’Hara. Ţin minte că, prin clasele gimnaziale, ne-au pus să scriem o compunere despre cine am vrea să fim: io am ales-o pe Scarlett. Nu citisem încă romanul, dar văzusem de multe ori filmul, suficient ca să-mi dau seama să personajul s-a impregnat şi poate, growing up, am preluat câte ceva de la el… “Gone With The Wind” e unul dintre filmele all-time preferate, cred c-aş fi fost cea mai tare Scarlett dintre câte-au existat. N-oi fi având eu ochi verzi, da’ accentul este. Şi forţa, şi pasiunea, şi îndârjirea aia a ei. I-am preluat până şi obsesiile, şi tot ce pot să spun la final este că… mi-ar plăcea, ca atunci când va fi nevoie, în viaţă, să dau dovadă de aceeaşi tărie de caracter, şi să nu mă las înfrântă. 🙂

2. Mary Poppins. Pentru că v-am mărturisit-o, în repetate rânduri, că mi-am ratat vocaţia: trebuia să mă de bonă. Iar rolul lui Julie Andrews, şi cărţile lui P.L. Travers mi-au făcut copilăria minunată, aşa că sigur mi-ar plăcea să fiu Mary, cea cu rosy cheeks. Cea care are o umbrelă magică şi un zâmbet pe faţă. Care e iubitoare, dar fermă, când trebuie. O adevărată lady, cu pălărie şi floricele, şi care mai şi cântă (pentru că-ntotdeauna mi-a plăcut să cânt)! 🙂

3. Jeux d’enfants – Sophie Kowalski. Aşa cum bine a intuit Marian… nu puteam lăsa la o parte pasiunea pentru filmele franţuzeşti. Tocmai de aceea, din clipa în care am văzut pentru prima oară “Jeux d’enfants” am zis că-i clar, ce Sophie aş fi fooost… Mi-a plăcut personajul foarte mult, tocmai  pentru tupeul de care dă dovadă. Tupeu motivat, cred, de forţa dragostei, pentru că-i mega-amorezată de Julien, şi totuşi. Există suficientă mândrie în ea ca să nu se lase înfrântă decât târziu, în final, când deja nu mai contează… şi oricum, cedează amândoi. Ah, şi cred că într-o anumită măsură sunt invidioasă pe dragostea aia mare dintre ei doi, pe care eu încă n-am apucat s-o trăiesc… Încă! Deci, ce Sophie aş fi fooost… 😉

PS: din nou trişez, şi zic că mi-ar fi plăcut să joc şi-n Chicago, rolul Velmei, deşi nu ştiu dac-aş fi în stare să omor oameni… Dar, din nou… cum îmi place să cânt şi să dansez… mai ales partea cu Cell Block Tango… 😉

Mariane, sper că nu te-am dezamăgit cu alegerile! A fost o plăcere pentru mine leapşa asta, mai trimite când îţi mai vin idei! 😛

Eu o transmit mai departe la Raluca, Lilişor şi Graţian. Voi în ce filme v-ar plăcea să jucaţi? 😉

*sursa foto: worldwideweb

 
10 Comments

Posted by on June 30, 2011 in Film. Părerea mea!, Leapşa

 

Tags: , , , , , , , , ,

3 filme din weekend

Nu ştiu ce se-ntâmplă mai nou, dar mi-a revenit cheful să văd filme. De câteva săptămâni am tot început maratoane (mai întâi filme franţuzeşti, apoi planific ceva spaniole) şi cred că nu trec 2-3 zile fără să nu văd un film nou. Aşa a fost şi-n weekend, când sâmbătă, după o vizită destul de obositoare la dentist, am decis că-i musai să mă relaxez cu nişte titluri noi. Am vizionat 3 filme-ntr-una, şi aş mai fi văzut unul, dacă nu trebuia să merg la ziua 2 de YellowFest.

Primul vizionat a fost The Stepford Wives (2004). Mi-era foarte dor de Nicole Kidman (una dintre actriţele mele preferate) şi cum nu văzusem acest film, am zis, what the heck. E o poveste cu accente comice pe alocuri, dar totuşi un thriller, aş zice, bazată pe cartea lui Ira Levine. Joanna Eberhart e o producătoare TV de succes, care are însă o cădere nervoasă după ce unul dintre show-urile ei îi aduce concedierea. Soţul său îşi dă şi el demisia şi aceştia decid să se mute din tumultosul Manhattan în foarte liniştitul oraş Stepford din Connecticut. Ajunşi acolo, Joanna e frapată să constate că toate femeile sunt “perfecte”, iar bărbaţii nişte “average Joes”. Alături de 2 vecini mutaţi şi ei de curând, încearcă să facă unele investigaţii, să afle ce-i cu femeile acestea croite toate după acelaşi tipar, ca la final să afle că femeile din Stepford sunt “modificate” după un program conceput de Claire Wellington (o Glenn Close într-un rol de femeie malefică, care-i vine atât de bine!). Deznodământul e unul… hollywoodian, din păcate. Dar filmul, per ansamblu, merită cele 90 de minute! 😉

La recomandarea foarte plăcută citită pe FilmSinopsis, am decis că următorul film e A Single Man (2009) – şi acesta bazat pe romanul omonim al lui Christopher Isherwood. Noua mea pasiune pentru Colin Firth a fost confirmată de rolul pe care acesta l-a făcut în film. Bijuteria lui Tom Ford e lipsită de cusururi… Poate ar trebui ca oamenii din lumea modei, a frumosului, să se implice mai des în arta filmului, pentru că acest Tom Ford a făcut o treabă impecabilă. Filmul are cadre superbe, iar povestea e şi ea una emoţionantă: e cea a unui profesor englez, care trăieşte în Los Angeles-ul anilor ’60, şi care încearcă să-şi revină după drama pierderii partenerului de viaţă într-un accident de maşină. Felul în care flashback-urile se integrează atât de firesc în derularea poveştii… cadrele… totul e minunat. Nu-mi vine să cred că Firth n-a primit Oscarul pentru el (dar s-au revanşat cu The King’s Speech anul acesta).

Ultimul film e tot unul care-a triumfat la Oscarul de anul acesta, povestea pentru care i-aş fi dat 2 Oscaruri, nu unul, lui Christian Bale: The Fighter (2010). Da, drept e, Whalberg e protagonistul, dar Bale face toţi banii. Am un deosebit respect pentru un astfel de actor care dă totul pentru filmul său. Film e bazat pe fapte reale, şi anume povestea boxerului irlandez Micky Ward, un boxer de 31 de ani care trăieşte, practic, în umbra fratelui său, “faimosul” Dicky Ward, care în urmă cu câţiva ani îl făcuse KO pe Sugar Ray Johnson, singura victorie notabilă, dar care-a fost îndeajuns pentru a-l transforma în vedetă locală. Ajuns consumator de droguri, acesta îl antrenează pe fratele său acum, şi acceptă să fie filmat de HBO pentru un documentar despre marea lui întoarcere (după cum crede el). Însă documentarul este, de fapt, despre dependenţa de droguri, ajunge să se încaiere cu poliţişti şi face închisoare, dar iese de-acolo cu gânduri mari: face pace cu Micky şi cu familia şi împreună îl conduc pe acesta spre primul titlu mondial la box. Dacă la-nceputul anului mă-ntrebam care-i faza cu Oscarul Melissei Leo, ei bine – l-a meritat pe deplin!

 
4 Comments

Posted by on June 20, 2011 in Film. Părerea mea!

 

Tags: , , , , , , , , , ,