3 filme în care mi-ar fi plăcut să joc

Oh, dear!! Ia ce leapşă faină îmi pasează Marian, una despre care pot să zic cu mâna pe inimă că o onorez cu cel mai mare drag! Filme & fantezii, cum să nu meargă mână-n mână? 😉

Mereu am crezut că-s bună de actriţă, încă de pe la vreo 3-4 ani, când, la grădiniţă, învăţam pe de rost toate rolurile din serbări. Sau acasă, când mă puneau ai mei în faţa familiei, şi apăsau un fel de “ON Button”, şi eu începeam recitalul (de unde mi-am primit porecla de Maimuţica Kiki, de la mami :P), sau la doamna doctor, când, răcită cobză, încercam s-o conving că n-am nevoie de injecţii: şi zicea maică-mii, uitându-se peste ochelari: “Mariana, tu pe asta actriţă să o faci, ia uite ce convingătoare e… păcat că amigdalele nu mint” 😆 ; cert e că mereu mi-a plăcut să bată un reflector (sau mai multe) pe mine! Şi uite, o recunosc senină, ce rost are să mă ascund după deget…

Dac-ar fi să aleg numai 3 filme în care mi-ar fi plăcut să joc… of, e o alegere criminală. Mie-mi plac o grămadă de filme, e atât de greu… dar cred că un top 3 de roluri tot scot.

1. Gone With The Wind – Scarlett O’Hara. Ţin minte că, prin clasele gimnaziale, ne-au pus să scriem o compunere despre cine am vrea să fim: io am ales-o pe Scarlett. Nu citisem încă romanul, dar văzusem de multe ori filmul, suficient ca să-mi dau seama să personajul s-a impregnat şi poate, growing up, am preluat câte ceva de la el… “Gone With The Wind” e unul dintre filmele all-time preferate, cred c-aş fi fost cea mai tare Scarlett dintre câte-au existat. N-oi fi având eu ochi verzi, da’ accentul este. Şi forţa, şi pasiunea, şi îndârjirea aia a ei. I-am preluat până şi obsesiile, şi tot ce pot să spun la final este că… mi-ar plăcea, ca atunci când va fi nevoie, în viaţă, să dau dovadă de aceeaşi tărie de caracter, şi să nu mă las înfrântă. 🙂

2. Mary Poppins. Pentru că v-am mărturisit-o, în repetate rânduri, că mi-am ratat vocaţia: trebuia să mă de bonă. Iar rolul lui Julie Andrews, şi cărţile lui P.L. Travers mi-au făcut copilăria minunată, aşa că sigur mi-ar plăcea să fiu Mary, cea cu rosy cheeks. Cea care are o umbrelă magică şi un zâmbet pe faţă. Care e iubitoare, dar fermă, când trebuie. O adevărată lady, cu pălărie şi floricele, şi care mai şi cântă (pentru că-ntotdeauna mi-a plăcut să cânt)! 🙂

3. Jeux d’enfants – Sophie Kowalski. Aşa cum bine a intuit Marian… nu puteam lăsa la o parte pasiunea pentru filmele franţuzeşti. Tocmai de aceea, din clipa în care am văzut pentru prima oară “Jeux d’enfants” am zis că-i clar, ce Sophie aş fi fooost… Mi-a plăcut personajul foarte mult, tocmai  pentru tupeul de care dă dovadă. Tupeu motivat, cred, de forţa dragostei, pentru că-i mega-amorezată de Julien, şi totuşi. Există suficientă mândrie în ea ca să nu se lase înfrântă decât târziu, în final, când deja nu mai contează… şi oricum, cedează amândoi. Ah, şi cred că într-o anumită măsură sunt invidioasă pe dragostea aia mare dintre ei doi, pe care eu încă n-am apucat s-o trăiesc… Încă! Deci, ce Sophie aş fi fooost… 😉

PS: din nou trişez, şi zic că mi-ar fi plăcut să joc şi-n Chicago, rolul Velmei, deşi nu ştiu dac-aş fi în stare să omor oameni… Dar, din nou… cum îmi place să cânt şi să dansez… mai ales partea cu Cell Block Tango… 😉

Mariane, sper că nu te-am dezamăgit cu alegerile! A fost o plăcere pentru mine leapşa asta, mai trimite când îţi mai vin idei! 😛

Eu o transmit mai departe la Raluca, Lilişor şi Graţian. Voi în ce filme v-ar plăcea să jucaţi? 😉

*sursa foto: worldwideweb

 

3 recomandări franţuzeşti

Blame it on the sunshine, or blame it on the moonlight, cert e că săptămâna asta m-am simţit ceva mai romantică. Şi fiind o francofonă înrăită, iar franceza limba iubirii, am căutat rapid ceva să m-aline. Iată cele 3 filme pe care le-am devorat de-a dreptul:

1. Jeux d’enfants (2003)

Acest film, mai cunoscut după numele tradus în engleză, “Love Me, If You Dare!”, ocupă un loc foarte important pe lista mea de filme “must see”. Şi-l revăd ori de câte ori simt că-mi pierd oleacă din minţi, şi cred că nu mai există ceea ce caut eu cu-atâta ardoare. Doi copii (Sophie, cu rolul de care m-am îndrăgostit de Marion Cotillard şi Julien – interpretat de drăguţul de Guillaume Canet) încep un joc de provocări care mai de care mai prosteşti, joc ce va continua chiar şi când ajung adulţi. E un joc stupid şi amuzant totodată, însă cel mai probabil e pretextul perfect de-a se elibera unul pe celălalt, ignorând în acelaşi timp faptul că sunt perfecţi unul pentru altul şi că se iubesc, de fapt, la nebunie… Ador finalul, cu imaginea cutiei jocului “cap ou pas cap”, “plutind” într-o mare de beton.

 

2. Il y a longtemps que je t’aime (2008)

Recomandat de multă lume pe care-o cunosc, şi cu o oarecare reticenţă din partea mea (ştiu, sunt şi eu câteodată mai “tetue”), am profitat de starea melancolică să-l bifez şi pe ăsta. O poveste foarte emoţionantă, despre Juliette, care iese din închisoare după ce-a petrecut 15 ani după gratii pentru uciderea fiului ei de 6 ani. Sora ei mai mică, Léa, o primeşte în casă şi-şi deschide inima în faţa surorii, a cărei faptă a traumatizat-o într-atât, încât ea n-a dorit să poarte copii în pântece, şi a adoptat două fetiţe vietnameze. Treptat, relaţia dintre cele două începe să se destindă, iar Léa o priveşte cu alţi ochi, din momentul în care află crudul adevăr: băieţelul Juliettei suferea de o boală incurabilă, iar ea i-a curmat suferinţa. Rol superb făcut de Kristin Scott Thomas, a cărei franceză e impecabilă!

3. Le fabuleux destin d’Amélie Poulain (2001)

Un alt film pe care-l văd abia acum pentru prima oară şi care m-a fascinat de-a dreptul, e această mică bijuterie cu Audrey Tautou în rolul principal. O copilă singuratică, ce-a trăit doar în casă, terorizată oarecum de diagnosticul greşit al tatălui ei (cum c-ar fi suferit de-o maladie la inimă, când de fapt, biata, avea un puls necontrolat la vederea tăticului) şi c-o mamă moartă când avea 6 ani, din cauza unei sinucigaşe de la Sacré Coeur, ea a devenit o tânără încântătoare, dar la fel de singuratică, ce locuieşte în Paris şi e chelneriţă într-o cafenea. Înconjurată de personaje pitoreşti, ea încearcă să-şi definească sensul vieţii. Când descoperă în perete o cutie misterioasă, plină cu “comorile” unui băieţel ce-a locuit în casa ei acum 50 de ani, ea decide să-i returneze acestuia comoara, şi astfel, dacă totul va decurge conform planului, să se transforme în binefăcătoarea Parisului. Finalul – vă las să-l descoperiţi singuri! Mi-au plăcut la nebunie culorile şi evident, coloana sonoră semnată de Yann Tiersen. Mi-a plăcut într-atât filmul, încât am decis: cineva din viaţa mea va purta numele de Amélie (mai luasem eu decizia asta din pricina jucătoarei mele preferate de tenis, Amélie Mauresmo, dar văd că e clară treaba!). 🙂