RSS

Timişoara din suflet

Dacă n-aţi aflat până acum, azi e ziua Timişoarei! Sărbătorită în fiecare an în data de 3 august, ziua marchează momentul intrării trupelor româneşti în oraş, la 3 august 1919 şi instaurarea administraţiei româneşti. Pentru mine, în schimb, Timişoara e oraşul studenţiei, unde mi-am petrecut cei mai frumoşi 3 ani din viaţă (de până acum, fireşte), unde le-am cunoscut pe fetele mele dragi, unde mi-am lăsat, aşa cum îmi place să zic, bucăţi din suflet. Am legat prietenii magice cu oameni deosebiţi; acolo am aflat prima oară de Toastmasters. Ce mai, m-aş muta aproape instant înapoi dacă ar fi treburile cum aş vrea eu.

Dar nu vreau să vă fac să credeţi că-i minunată doar pentru că-mi place mie. Timişoara, în cifre, înseamnă următoarele lucruri:

  • 1718 – atestarea fabricii de bere, cea mai veche de pe teritoriul actual al Romaniei;
  • 1728 – începutul canalizării Begăi, cel mai vechi canal navigabil de pe teritoriul actual al Romaniei;
  • 1745 – construcția Spitalului Municipal;
  • 1760 – primul oraș al monarhiei cu străzile iluminate cu lămpi;
  • 1771 – primului ziar care a apărut pe teritoriul actual al României și totodată primul ziar german din sud-estul Europei: „Temeswarer Nachrichten”;
  • 1823-1826 – Janos Bolyai, servind la garnizoana din Timișoara, lucra la elaborarea geometriei neeuclidiene
  • 1854 – primul serviciu telegrafic într-un oraș al României de azi;
  • 1855 – primul oraș al monarhiei habsburgice cu străzile iluminate cu gaz;
  • 1881 – prima rețea de telefonie de pe teritoriul actual al României;
  • 1884 – primul oraș din Europa continentală cu străzile iluminate electric, cu 731 de lămpi;
  • 1886 – prima stație de salvare din Ungaria și România;
  • 1889 – primul meci de fotbal european din Romania;
  • 1895 – prima stradă asfaltată de pe teritoriul de azi al României;
  • 1897 – primele proiecții cinematografice pe teritoriul actual al țării noastre;
  • 1899 – primul tramvai electric într-un oraș din România de azi;
  • 1953 – singurul oraș european cu trei teatre de stat în română, maghiară și germană;
  • 1989 – pornirea revoluției române contra regimului comunist.
Ce ziceţi, nu-i un loc minunat în care să trăieşti? Şi dacă mai pui şi climatul blând, şi magnoliile de pe malul Begăi sau terasele din Piaţa Unirii… ei bine, e de nepreţuit!
Aşa că…
Dragul meu oraş de suflet,
Să ne trăieşti mult şi bine, şi să te revăd cât mai curând! 
Cu drag, a ta Ioană 🙂
PS: info sunt luate de pe wiki
 
1 Comment

Posted by on August 3, 2011 in Timişoara - mon amour

 

Tags: , , , , , , ,

Cum stă treaba cu gramatica

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi place tare mult gramatica limbii române. Şi mă pricep şi s-o pun în practică. Încă de când eram io aşa, mititică (da, bă, am fost şi coptil, n-am avut mereu cei 1,75m desculţă), mi-a plăcut să scriu CORECT. Probabil are a face cu faptul c-am înţeles din prima care-i faza cu “câţi de i sunt în copii”, sau de ce e “s-au” şi “sau”, etc. Adevărul e c-am avut noroc de o învăţătoare minunată, şi faptul că mama lucrează şi ea în sistem, ei bine, n-a lăsat loc de greşeală: totul s-a taxat.

Trecem peste liceu rapid, că aici nu prea eram conştientă de colegii pe care-i aveam (adică de cât de mult respectau ei sau nu gramatica noastră), şi ajungând la facultate, mi-am dat seama că sunt printre puţinii care se pot lăuda cu o gramatică impecabilă. În anul I chiar am avut, ambele semestre, materia respectivă (asta pentru că şi-au dat seama, de sus, că licenţele – chiar şi alea de la litere – erau execrabile când vine vorba de uzul limbii române). Şi primeam dictări la seminarii, iar seminarista ne momea cu puncte-n plus la examen pentru o dictare fără greşeli. Când a văzut că eu deja încasasem 3 puncte în plus, a zis că GATA, pentru mine s-a închis porţia. Da’ a fost OK, mi-am dat seama că e bine să fii Ioana când vine vorba de proper use of grammar. 🙂

Mai apoi, mi-am dat seama că dacă eu pot să ofer o gramatică impecabilă, acelaşi lucru îl aştept şi de la semenii bloggeri. Nu o dată mi s-a întâmplat să închid instant o pagină pentru că nu mi-a plăcut numărul mare de greşeli. Da, înţeleg că errare humanum est, dar să nu uităm şi de partea a doua cu perseverare diabolicum. Astfel am ajuns să mă includ în categoria de “grammar nazi”. Ştiu că asocierea nu-i tocmai foarte fericită, dar, în fond, şi eu sunt foarte drastică la capitolul acesta.

Iar la final, vă rog, vă implor: voi ăştia de publicaţi în online: mama mă-sii, căutaţi sau întrebaţi înainte de-a trânti prostii mai mari decât casa. Sunt oameni care vă citesc, care vă iau de buni, deci aveţi o responsabilitate. Am zis! 😉

PS: postul a venit cu inspiraţie de la Emilia, care mi-a arătat o foarte frumoasă imagine pe facebook, ştiind cât de mult preţuiesc io limba asta de comoară. Thanks again, dear! 😉

 
9 Comments

Posted by on August 3, 2011 in Zilnice

 

Tags: , , , , , ,

Rezist şi fără telefon

Rezist şi fără telefon

Ce leapşă haioasă, zău că da! Mă-ntreabă Raluca dacă aş rezista o zi fără telefon, fără să dau check in sau un “via mobile web” sau să arăt tuturor pe unde sunt. Răspunsul?… Dragă, rezist şi două! Nu mă bazez foarte tare pe telefonul dăştept din dotare când vine vorba dependenţele mai noi, de facebook, twitter sau e-mail. Şi-asta pentru că, de obicei, sunt mai leneşă la tastat la minuscula tastatură şi prefer să contactez lumea online via laptop. Da, are net, şi-mi pot citi mailurile sau pot accesa facebook-ul/twitter-ul, însă de multe ori mi-e lene. Recurg la netul pe telefon doar în situaţia în care în oraş, plictisită la maxim, decid că n-am altceva mai bun de făcut pentru 15 minute. Deci rar! 😉

Iar dacă ne referim la telefon ca la un aparat doar pentru sunat lumea, ei bine, şi-aici cred că, lejer, n-aş păţi nimic fără el. Culmea, cu toate afacerile mele care-mi aglomerează zilele, se pare că totul se poate rezolva şi printr-un mail. Sau, ca să recunosc că trişez, prin VoipStunt. Sau Skype. Am căştile că-mi trebuiesc la job, şi rapid am şi format numărul de telefon al persoanei pe care doresc s-o contactez. Aşa că, în cazul meu, depinde. Dacă mă suni în preajma vreunui festival, sau a unei şedinţe importante, atunci aş face bine să-l am lângă mine. Dac-ar fi să las telefonul uitat undeva, prin vreo poşetă, descărcat, vreo 3 zile, nu cred c-aş avea mai mult de 3-4 apeluri nepreluate. (sau să fie ca-n legea lui Murphy? când n-am telefonul la mine să mă caute like, everybody? :lol:)

Sursa foto: aici

 
7 Comments

Posted by on August 2, 2011 in Leapşa

 

Tags: , , , , , , , ,

Să curgă mujdeiul! În râuri!

Înc-o tentativă de găteală din ciclul Marţea culinară. Pentru că vremea asta “minunată” m-a făcut să capăt o răceală de toată frumuseţea, cum numai într-o zi cu 17 grade Celsius asezonată cu ploaie măruntă şi rece poţi căpăta, remediul ales de data aceasta a fost mujdeiul. N-a contat c-am avut înc-o nuntă la care trebuia să particip, tratamentu’-i tratament! Şi nu se ratează nicio doză, c-altfel e jale mare. Însă de la atâta “fericire” de usturoi, am tot ajuns să combin reţetele, să testez lucruri noi, să-ncerc combinaţii, că de la cartofi prăjiţi cu cărniţă şi mujdei mi s-a, vorba aia, acrit.

Iar cum tocmai e sezonul de vinete, am testat o nouă reţetă: vinete prăjite cu mujdei. Am luat o vânătă mare, am spălat-o, apoi am tăiat-o feliuţe şi am pus-o, cu sare, să lase apă. N-am decojit-o. Am lăsat-o cam 20 de minute, apoi am scos tigaia. Nu vă temeţi, n-a ieşit niciun accident, ci toate au mers cum trebe. Vinetele le-am prăjit în foarte puţin ulei, şi am pus din când în când apă (să fie oleacă moi).

Când au fost dragele de ele gata, am făcut mujdeiul: o căciulie de usturoi curăţată şi bătută cu ciocanul ăla înfiorător cu care face mama şniţelele. Tot usturoiul ăsta a fost pus într-un bol, frecat cu sare şi ulei, pân-a ajuns ca un fel de maioneză. Apoi înc-un pic de piper, şi smântână din belşug (eu pun una d-aia mare). Şi pe-o feliuţă de pită, hop sare-o vânătă şi peste, nelipsitul mujdei. Bon appetit! 😉

 
8 Comments

Posted by on August 2, 2011 in Mâncăm şi noi azi?

 

Tags: , , , , , , ,

Alegerea cea mai grea?

Nu v-am scris eu multe şi mărunte despre viaţa personală (pentru că aşa şi trebuie să rămână – personală, şi nu publică), însă acum vin c-o întrebare care mi-a fost adresată. O să-ncerc să formulez un răspuns, însă prietenul care m-a întrebat ar fi tare curios să ştie ce aţi face voi în situaţia dată: “Cum alegi dintre 2 bărbaţi care te iubesc? Dacă-l alegi pe primul, îi faci fericiţi pe cei din jurul tău: familia, prietenii, colegii – într-un cuvânt – pe toată lumea, mai puţin pe tine. Dacă-l alegi pe cel de-al doilea – îi pierzi pe toţi cei apropiaţi, rămânând doar cu el, însă şi cu certitudinea că doar el te poate fericită acum şi pentru tot restul vieţii”. Bun, ce-ar alege Ioana?

Nu vreau să stau foarte mult să mă gândesc (n-am fost niciodată adepta listelor cu plus şi minus, cu bonusuri, cu asta DA, asta NU)… Instinctiv, cred că aş fi extrem de egoistă, alegându-l pe cel care-mi place mie, şi numai mie. Până la urmă, nu cu familia sau cu prietenii rămâi: da, sunt alături de tine la bine şi la greu, dar ei mai şi pleacă acasă. Iar când patul ţi-e gol (sau mai rău, în pat nici nu-ţi vine să te bagi, din pricina omului cu care-l împarţi), ei bine, atunci cred că viaţa ţi-o petreci în zadar. Cred mai degrabă într-o viaţă fericită cu omul iubit (departe de prieteni şi rude – dacă-i dragostea aia adevărată, să ne-nţelegem), decât cu omul nepotrivit (pe care s-ajungi să-l urăşti, şi mai apoi să te urăşti pe tine), dar aprobat de cei din jur. Dar evident, asta-i doar părerea mea… Şi-n plus, inima asta a noastră, nu-i ea un organ care are, bietul, activitatea lui – de a pompa sânge? Unde să-ncapă atâta iubire, pentru atâţia oameni şi de-aici, atâtea alegeri? Una singură e CEA POTRIVITĂ, fireşte. Voi ce-aţi alege, vă-ntreb? 🙂

 
9 Comments

Posted by on August 1, 2011 in Personal

 

Tags: , , , , , , ,

Lună nouă, idei noi

Ştiţi cum zic toţi: de luni încep să… De luni mă las de… De luni mă duc la…

Ei bine, nu ştiu cât de mulţi dintre noi se ţin de magica formulă, dar atunci când e dublată şi de început de lună (cum e azi, luni, 1 august), parcă-i mai puternică dorinţa de-a face o schimbare. M-a lovit şi pe mine inspiraţia, şi cred că luna asta voi face nişte schimbări, că prea monoton a fost pe la mine, de ceva vreme-ncoace.

De-nceput, încep cu slujba. Parcă nu-mi mai place. Vorba poetului “nothing gold can stay”. Dintr-o dată, se-adună idei şi treburi ba care nu erau stipulate în înţelegerea iniţială, ba care nu-mi convin mie de nicio culoare. Şi cred că nu-i cazul să stau să-nghit chestii, c-aşa m-am trezit plecată de la fostul job. Asta, după ce-am răbdat câtva timp bun. Dar vreau să cred că am învăţat ceva din experienţa trecută, şi-acum poate e vremea să mă reprofilez. Aşa că ne-apucăm de o nouă căutare… Şi ce-aduce viitorul… well, nu ştiu, dar abia aştept să se-ntâmple! 🙂

 
Leave a comment

Posted by on August 1, 2011 in Personal

 

Tags: , , , , ,

Clubul fetelor amatoare de fotbal salută băieţii

… care nu-s amatori, cred că trebuia completat în titlu. Recent m-am contrat cu un amic referitor la pasiunea mea pentru acest sport. De când mă ştiu, am fost luată peste picior:

“Cum se poate, fată fiind, să-ţi placă fotbalul?! Ceva-i putred la mijloc…”
Îţi place pentru că se uitau ai tăi? NU.
Îţi place pentru că te uitai cu iubitul? NU.
Îmi place pentru că îl consider ca fiind un sport destul de inteligent, care se bazează pe viteză, agilitate, forţă şi evident, strategie. Şi să nu mă contraziceţi, că nu vă cred. 😛

Microbul fotbalului l-am căpătat de mică – încă de la 5-6 ani mergeam la meciuri, pe stadion, s-o văd pe mătuşa jucând: da, aţi citit bine, mătuşa mea a fost fotbalistă. A jucat la Motorul Oradea, într-o perioadă în care fotbalul de femei era vai de capul lui (nu că acum ar fi la mare căutare, dar atunci era prăpăd). Îl ţin minte pe nenea antrenor cum le alerga de colo-colo, sau cât de bucuroase erau când le aplaudam şi le încurajam. Jucau pe-un hârb de stadion undeva în Calea Clujului, la ieşire din oraş – da’ aveau suporteri care veneau să le susţină. Se băteau pentru orice minge, şi-atunci mi-am dat seama că nu-i chiar aşa prostie fotbalul ăsta.

Apoi, crescând, am dat de fotbalul de la teveu: n-o să uit niciodată cât de uimită am privit prilmele mele meciuri internaţionale: eram mare fan al naţionalei Braziliei şi Italiei (tot şcolită de mătuşa). Singură am învăţat majoritatea regulilor, ceilalţi erau mult prea ocupaţi să piardă vremea să-mi explice mie, un ţânc de 6 ani. La 1 an sau 2 după Cupa Mondială din State (1994) am dat de echipa ce avea să-mi devină marea iubire: Steaua Bucureşti. Am fost fermecată de culori, de nume, de tot ce-nsemna Steaua şi-am decis, aşa mică şi neştiutoare, că asta-i echipa mea. Nu ştiam eu pe-atunci de Champion’s League, de cupe sau alte treburi: am simţit doar că-s ai mei. Mai apoi am descoperit şi eu ligile străine, şi mi-am ales favoriţi cam peste tot prin Europa, şi-i urmăresc şi-acum cu mare drag (poate chiar mai frecvent decât meciurile interne).

Încerc, în mare parte, să studiez istorii ale campionatelor, să mă documentez înainte să vorbească gura fără mine. Niciodată nu intru într-o dispută legată de fotbal doar de dragul de a mă certa cu cineva… dar şi când am dreptate, să te ţii. Odată, ţin minte că eram în Timişoara la un meci (nu pe stadion, Doamne fereşte!, ci la o terasă), şi discutam cu un amic. Ne bâzâiam noi, când, dintr-o dată, sare instantaneu un individ din spatele meu, la una dintre ideile mele. S-a aprins discuţia, iar la final ştiu doar atât: timişoreanul mi-a zis “jos pălăria. Mulţi bărbaţi nu ştiu atâta fotbal.”. Şi mi-a plăcut, doar mi-a respectat părerea, omul, şi-a ascultat argumentele mele.

Iar acum, în prezent, sufăr. Sufăr pentru că n-am cu cine mă contra la vreun meci. Mulţi se tem de gura mea mare, ca să nu mai zic de faptul că din ce în ce mai puţini bărbaţi se uită la meciuri. Mă, sunteţi o specie pe cale de dispariţie şi eu nu ştiu? Sau vă ascundeţi care pe unde? Mai nou, am observat că-n Oradea e moda meciului la terase. Hop şi eu, încântată că am cu cine să discut. Când colo, majoritatea bărbaţilor erau… hmm… habarnişti cred că-i cuvântul. Nu ştiau ce echipă joacă, care-i arbitrul, ce cupă, campionat… Iar dacă văd c-aşa stau lucrurile, domnilor, am să fac un club. Clubul fetelor amatoare de fotbal care va saluta cu mândrie clubul băieţilor care habar n-au cine-a ieşit învingătoare la Cupa Mondială de anul trecut! 😉

 
3 Comments

Posted by on July 30, 2011 in Zilnice

 

Tags: , , , , , , , , , ,