Cupa Stelei

Sunt o mare amatoare de fotbal, însă, recunosc, mă uit mai mult la cel străin, dezgustată de învârtelile miticilor din Liga noastră. Ah, şi nu mă uit niciodată la naţională (mi se pare că n-avem echipă, nu de alta). La nivel naţional, cea mai galonată echipă e, de departe, Steaua Bucureşti (pe numele ei de-acum), şi se-ntâmplă ca de mică să fiu instruită să o admir. Cam de pe la vreo 6 ani, aşa. Ţin cu ei, mă uit – din când în când, recunosc – la meciurile lor, pentru că mă deprimă când aud – şi asta mai ales de la fratele meu care-i dinamovist – că “Bă, iar a luat-o pe coajă Steluţa”. Astfel, cu un dinamovist şi o stelistă, maică-mea mai să nu înnebunească la derby-uri. Şi credeţi-mă, “El Clasico” de România are loc doar între Steaua şi Dinamo, iar celelalte echipe sunt doar wannabe.

Aseară, tensiunea maximă la noi în familie, din nou: finala Cupei României, între Steaua şi Dinamo. Norocul a făcut să nu fiu lângă fratele meu, astfel că nu ne-am certat aşa de abitir ca altădată. Nici măcar prin telefon (ne mai “înjuram” prin sms-uri, când marca una sau cealaltă echipă, doar de dragul de a ne scoate puţin ochii, aşa, ca-ntre fraţi :lol:). După (încă) un sezon destul de dezastruos, aş putea zice, cu Steaua terminând pe 5 iar Dinamo pe 6, Cupa era singura soluţie pentru “salvare”. Începe meciul, iar mie-mi tremurau chiloţii. Se ştie clar că-n ultima vreme, în întâlnirile directe din campionat, Steaua a luat bătaie de la Dinamo every-fucking-time, chiar dacă s-a întâmplat să domine meciurile. Steaua a început bine aseară, deşi juca în echipamentul ăla groaznic de galben pe care nu-l înţeleg (asta în măsura în care culorile clubului sunt roş-albastre). În minutul 3, cam aşa, vine bara lui Torje. Gata eram. Dar n-a fost să fie gol. Vine apoi un penalty refuzat steliştilor, mai să-mi revin. Apoi, o lovitură liberă, şi Dică ne face mândri, c-o execuţie superbă: portarul dinamovist spectator, e 1-0 pentru Steaua. Mai trec câteva minute, un fault aproximativ identic, Dinamo primeşte o lovitură liberă. Gol – marchează Torje. E 1 la 1, iar mie mi se părea că avea să-nceapă coşmarul, mai ales că i-am văzut pe stelişti puţin debusolaţi, şi eram sigură că GATA, s-a terminat. N-a fost să fie, pentru că de la cabine Steaua s-a întors cu aceeaşi energie cu care a dominat şi-n prima repriză. O gafă a lui Bărboianu, care-şi înscrie un autogol, cadou pentru Steaua. E 1 la 2, iar eu am pierdut golul, prea ocupată să mă “felicit” cu Ursuţ, alt dinamovist, pe net. Steaua termină sus, chiar dacă dinamoviştii au riscat totul, jucând cu vârfuri, fără mijloc, în repriza a doua. Se aşteptau la o minune, dar n-a fost să fie. Steaua câştigă cu 2 la 1, şi cupa e a noastră! 🙂

După 5 ani de secetă în Ghencea, Tătăruşanu ridică trofeul deasupra capului, înmânat chiar de Emeric Ienei, orădeanul nostru celebru. Al 21-lea trofeu pentru echipa roş-albastră. Meciul a fost frumos, păcat că se montează atât de rar împotriva dinamoviştilor precum au făcut-o aseară. În fine, eu sunt bucuroasă, chiar dacă, vorba de la început, mi-au tremurat chiloţii “da capo al fine”. Restul, despre crizele lui MM, Andone, sau patronii din tribune, chiar trebuie ignorat, pentru că ei nu înseamnă fotbal. Aduc cu ei scandal, can-can, vând ziare, dar nu sunt fotbal.

*sursa foto: gsp